this is my custom module i can put any HTML here

Mănăstirea Aninoasa

La aproximativ 18 km sud-vest de Câmpulung, pe o colină, la 460 de metri altitudine se află mănăstirea Aninoasa, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Monument istoric şi de arhitectură, mănăstirea este un ansamblu arhitectonic de tradiţie brâncovenească, cu o incintă dreptunghiulară prevăzută cu un turn-clopotniţă, chilii şi paraclis. Tânăra soră Ileana este ghidul mănăstirii Aninoasa şi cunoaşte foarte bine istoria acestor locuri:

"Numele mănăstirii Aninoasa vine de la pădurile de anini sau arini, copaci înalţi şi drepţi, specifici zonelor umede care, în trecut, împrejmuiau pe arii mult mai largi mănăstirea noastră. Astăzi doar ici şi colo pe valea râului Brăţia, peste care aţi trecut, se mai găsesc astfel de copaci. Mănăstirea datează din secolul al XVII-lea, din 1677, şi este ctitoria unui boier din zonă, Tudoran Vlădescu. Boieri pământeni, Vlădeştii au datşsi numele unui sat din apropiere, Vlădeşti. Iniţial se dorea ca biserica mare să fie biserică de curte pentru neamul boieresc. Însă, chiar în anul în care s-a pus temelia acesteia, soţia boierului, Alexandra Vlădescu, a decedat. Puteţi observa în pronaos două pietre tombale, două morminte. Unul dintre ele adăposteşte osemintele Alexandrei, soţia ctitorului iar celălalt osemintele Saftei Vlădescu, cumnata Alexandrei.

Probabil este soţia fratelui lui Tudoran pentru că el nu a avut surori. La moartea soţiei Tudoran al nostru, clucerul Vlădescu, s-a călugărit, devenind monahul Teodosie. Probabil ştiţi că, la călugărie, se schimbă numele de botez. Iar funcţionalitatea presupusei biserici de cult s-a schimbat şi ea în aceea de mănăstire de călugări. Deci asta a fost la origine. Iniţial a fost construită doar biserica, fără pridvor şi exonartex, doar pronaosul, naosul şi altarul şi avea o singură turlă. Pridvorul şi zidurile împrejmuitoare şi clădirile anexe cuprinse între acestea s-au construit mai tarziu, între 1722 şi 1730, cu subvenţia Mitropolitului Ungro-Vlahiei de atunci, Chir Daniil, care fusese călugărit aici la Aninoasa şi care apoi a devenit Episcop de Buzău şi ulterior Mitropolit al Ungro-Vlahiei. În paraclisul Mitropoliei bucureştene se păstrează un portret al lui Chir Daniil, la fel în Palatul Patriarhal, unul dintre tablourile de acolo îl reprezintă pe Daniil Aninoşanul."

Biserica mare a fost pictată la origine de către Pârvu Mutu câmpulungeanul, fondator de şcoala de pictură laică şi religioasă, foarte renumit prin portretistica sa. Sora Ileana ne ofera detalii:

"Deasupra uşii de la intrarea în biserica mare se poate vedea tabloul votiv reprezentând ctitorii împreună cu 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific portretisticii lui Pârvu Mutu. Interesant este de ce a pictat Pârvu Mutu mănăstirea noastra. Pentru că era finul de botez al unchiului ctitorului. Deci Tudoran Vlădescu îl avea ca unchi pe Pârvu Vlădescu, acesta fiind naşul lui Pârvu Mutu, de unde i se trage şi numele. Biserica de la Aninoasa a fost pictată pe când Pârvu Mutu era foarte tânăr, a fost prima lui pictură după ce s-a întors de la studii, studii plătite, subvenţionate, de către ctitorul nostru Tudoran Vlădescu. Abia după ce a pictat mănăstirea Aninoasa a devenit pictor de curte al Cantacuzinilor."

Mănăstirea este fortificată, zidurile au o grosime maximă de 1,84 metri, este unică în zonă. Sora Ileana a studiat multe documente şi ne mai prezintă câteva file din istoria aşezământului monahal de la Aninoasa:

"Desigur mănăstirea noastră este ca un pui pe lângă cetăţile fortificate sau bisericile de altă confesiune din Transilvania care ajung până la grosimi de patru metri aproape constant. De ce a fost fortificată? Pentru că era foarte des atacată. Pe vremuri era o mănăstire foarte bogată. În general mănăstirile medievale erau foarte bogate. Nişte file de iconomat pe care le-am găsit în copie m-au uimit. Aveau mii de cai, sute de vaci, robi ţigani folosiţi în administrarea averilor, aveau metocuri şi moşii în vreo şapte judeţe. Ce s-a întâmplat? În 1863-1864, prin vestita secularizare a lui Cuza, mănăstirea noastră a fost desfiinţată, a rămas doar biserica mare, biserică de mir a satului iar clădirile anexa au devenit post de jandarmi şi ulterior depozite ale CAP-ului. Abia în 1993 s-a redeschis ca mănăstire, de această dată ca mănăstire de maici, nu de călugări şi în paralel, până în 2001, a funcţionat aici şi biserica satului pentru că nu era alt lăcaş în zonă. Abia în 2001 am pus mână de la mână, am dat şi noi ce-am putut, au dat şi sătenii, am mai căutat sponsori şi am construit o biserică pe care puteţi s-o vedeţi în dreapta când ieşiţi pe poartă, este biserica satului târnoşită, sfinţită la 1 octombrie 2001 cu hramul ”Acoperamântul Maicii Domnului".

Din acel moment suntem exclusiv mănăstire de maici. În prezent suntem 10 vieţuitoare, împreună cu părintele slujitor şi duhovnic, Părintele Clement Păunescu, fost iconom al mănăstirii Slănic.

Ne reîntoarcem la arhitectura mănăstirii. Pe holul de la paraclis în partea stângă sunt nişte creneluri de apărare prin care erau observaţi duşmanii şi se lănsau contraatacuri deoarece erau des atacaţi fiind atât de bogaţi. Îmi vine în minte o întâmplare din primul război mondial: Nemţii au venit aici şi au vrut să ia un clopot de vreo 400 de kilograme, clopot care ne-a rămas chiar de la Vlădică Daniel, de pe la 1720-1730. Au încercat să-l scoată şi n-au putut efectiv să-l scoată pe acele ferestre ale clopotniţei. Probabil mai întâi a fost pus clopotul şi abia apoi s-a zidit în completare clopotniţa. Noi a trebuit să-l spargem acum când am vrut să-l returnăm. Desigur nemţii nu voiau să oficieze cu el vreun ceremonial ortodox religios ci voiau să-l topească şi să-şi confecţioneze armament. Hramul bisericii mari este "Sfântul Ierarh Nicolae".

În partea stângă, în apropierea porţii de la intrarea în mănăstire, se află şi un paraclis cu hramul "Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie". Ne oprim câteva minute şi în paraclis:

"Catapeteasma este din zid, la fel este şi în biserica mare. În ortodoxia românească sunt însă mai des întâlnite catapetesmele din lemn. Noi am găsit aici paraclisul foarte devastat. Se urcă în rampă. Datele scriptice pe care le-am găsit eu sunt foarte puţine, practic: hramul, anul de construcţie 1773 - deci a fost construit cu aproape 100 de ani mai târziu decât biserica mare - iar restul sunt observaţii cu ochiul liber. Se vede că stilul picturii este postbrâncovenesc şi o presupunere personală este că, pe aici, vor fi trecut jandarmii pentru că locul a fost foarte devastat şi pe pereţi apar o mulţime de scrijelituri cu numele şi gradul unor jandarmi, de exemplu: "jandarm caporal Dinu Marin, liberat 1912", deci sunt multe astfel de scrijelituri care, cred eu, se păstrează din respectiva perioadă. Mai avem nişte gropniţe, nişte tunele, dar sunt impracticabile, erau tăinite în perioada respectivă, sătenii spun că ar duce undeva spre Câmpulung poate chiar până în oraş, spunea cineva, dar nu ştim sigur. Cert este că acum, când s-a făcut nivelarea curţii, foarte aproape de nivelul de calcare, s-au descoperit nişte bolţi de cărămid pe care le-am putut vedea. Undeva într-o monografie mai veche din 1933 al carei autor a fost un preot din Câmpulung, Ioan Răuţescu, scria că sunt trei tunele. Eu nu ştiam cum de sunt trei pentru că este o singură gură de intrare, o singură tăiniţă pe unde se pătrunde în tunel. Dar când s-a făcut nivelarea curţii am văzut că, într-adevăr, se ramifică undeva şi pleacă în trei direcţii. Deci sunt trei tunele."

În urma devastărilor au rămas puţine suprafeţe cu pictură în interiorul paraclisului. Te întristează să vezi doar resturi de pictură şi ziduri golase. Atâta câtă este pictura a fost restaurată dar maicilor le este cam greu sa le explice oamenilor simpli care vin la mănăstire de ce nu se poate reface pictura în întregime. Sora Ileana îi înţelege pe oameni dar încearcă să le explice şi argumentele restauratorilor:

"Problema este următoarea: Tehnicile de restaurare moderne impun să nu se adauge nimic la pictură dacă pictura se restaurează. Aici în paraclis chiar s-a restaurat, se văd aceste foiţe japoneze lipite pe catapeteasmă, s-au făcut aceste injectări şi pictura s-a curăţat şi a fost stopată degradarea. Vedeţi, acolo avem o scenă în care însă Mântuitorul nu are cap. Ei, nu e voie să-i adauge cap. Se consideră, conform tehnicilor moderne de restaurare, că dacă i-ar adauga un cap s-ar ştirbi ceva din valoarea istorică. Personal eu nu sunt întrutotul de acord pentru că vine, de pildă, o măicuţă din sat sprijinită în baston şi zice: "Maică eu mă închin acolo la Domnul nostru dar n-are nici cap, Maica Domnului n-are o mână, eu ce să sărut, mamă?" Aceste scene pictate sunt în cult. În momentul în care le scoţi şi le pui în muzeu le laşi fără cap, le laşi fără mâini, n-am nimic împotrivă dar atâta timp cât sunt în cult şi omul vine şi se închină la ele... Poate ar fi bine să le completezi... Şi vin oameni simpli care nu ştiu că asta e tehnica de restaurare de nu ştiu unde din lume... mai ales că sunt tehnici foarte performante, sunt tehnici care au ajuns la o atare performanţă încât, de la distanţă, vezi pictura compactă iar când te apropii ceea ce s-a adăugat se vede fie în dunguliţe (trateggio se numeşte), fie in punctuleţe (ritocco). Deci sunt tehnici de performanţă. Specialistul care vrea să vadă se apropie şi vede ceea ce s-a adăugat. Şi mai e ceva: la restaurare e obligatoriu ca aceasta să fie reversibilă, deci în momentul în care, mâine de pildă, găseşti o fotografie a paraclisului care nu se cunoaşte, trebuie să poţi să dai jos ceea ce s-a adăugat şi să pui în conformitate cu respectiva descoperire. Dar costurile sunt colosale, fondurile nu depind de noi şi nici aprobări nu se dau deci, deocamdată, aşa stau lucrurile."

Pagina Anterioară