Campulung Muscel's own encyclopedia

Cetatea Dâmboviţa - vamă domnească

La data de 20 ianuarie 1368 Vladislau I ("voievod transalpin, de Severin şi duce al Ţării Făgăraşului", recent dobândite), cu scaunul de domnie la Câmpulung, a dat cunoscutul privilegiu în limba latină braşovenilor, reînnoind vechile libertăţi de negoţ pe le aveau «ab antiquo» din vechime în Ţara Românească.

Dacă negustorii nu ar fi voit să treacă prin oraş - (Câmpulung), ci voiau să evite vama mergând pe Valea Dâmboviţei de la Dragoslavele plăteau Tricessima lângă oraş, mai jos, la Cetatea Dâmboviţei, la cca. 14 km Sud-Est de Câmpulung, în locul numit până în zilele noastre "La Cetate".

În anul 1368 vama ungurească se percepea la Ruffa Arbor (viitorul Rucăr) aflat în stăpânire maghiară, prin urmare în timpul domniei lui Vladislav I (1364-1375/1377) şi Radu I (1375/1377- c.1380), până în preajma anului 1377, vama maghiară de graniţă se plătea la Ruffa Arbor, iar cea românească la Câmpulung şi Cetatea Dâmboviţa.

În timpul domniei lui Radu I, Rucărul intră în hotarele Ţării Româneşti şi aici se stabileşte punctul de graniţă consemnat în privilegiul acordat braşovenilor de Mircea cel Bătrân la 25 august 1413, dar pentru anumite stofe preţioase vama se plătea însă la Cetăţeni.

În 1377 Rucărul nu mai aparţinea Transilvaniei, ci Ţării Româneşti stabilindu-se aici un punct vamal; astfel până în vremea domniei lui Vlad Călugărul (1482-1492) documentele vremii menţionează două puncte vamale: unul la Cetatea Dâmboviţei şi celălalt la Rucăr sau "Ruffa Arbor" (RukeI - în limba slavonă). Carele cu peşte trebuiau să plătească vama la Brăila (unde se aflau pescăriile dunărene), apoi în drumul de întoarcere spre Braşov, în toate oraşele prin care treceau: Nova Forro (Târgşor), Târgovişte, Dâmboviţa şi în sfârşit Rucăr; astfel Cetatea Dâmboviţa se afla pe drumul dintre Târgovişte şi Rucăr, undeva între aceste două localităţi.

În scurta sa domnie voievodul Mihail (1418-1420) dă o poruncă prin care se adresează "slugilor domniei mele de la cetatea Dâmboviţa" - vameşilor de la Rucăr şi din Turci (Bran) ca să ia vamă dreaptă şi să nu bântuie pe braşoveni, confirmă faptul că la Cetatea Dâmboviţa nu se afla numai un punct vamal, ci şi o garnizoană din "cetăţeni" condusă de un pârcălab ca în vremea lui Vladislav I.

Pentru elucidarea acestui amănunt referitor la pârcălabul din vremea lui Vladislav I trebuie amintit că imediat după emiterea documentului din 20 ianuarie 1368, la 13 octombrie în acelaşi an are loc lupta lui Nicolae Voievodul Transilvaniei, însoţit de o armată puternică cu nobili şi săcui din părţile transilvănene, împreună cu Simion, fiul lui Mauriciu şi cu alţii dintre ostaşii săi cei mai buni, împotriva pârcălabului de Dâmboviţa (castelanus ejus de Damboyka) a Iui Vladislav I, la nord de râul Ialomiţa, după cum ne informează cronicarul ungur, arhidiaconul Ioan Kukulew, care îşi redactează cronica între 1387-1395.

Vladislav I înălţase o cetate în punctul vamal condusă de un pârcălab (în limba latină castelanus), iar în continuare relatează că după o victorie asupra lui Dragomir, ungurii "înaintând mai departe fără precauţiune printre întărituri şi mărăcinişuri dese, când se afundaseră prin nişte trecători foarte înguste, au fost atacaţi de mulţimea românilor, din păduri şi din munţi ... şi când ungurii din acea armată au întors spatele au fost puşi pe fugă, fiind înconjuraţi în locuri noroioase şi mlăştinoase întărite; mulţi dintre ei au fost ucişi de români şi câţiva au scăpat cu mare primejdie a vieţii şi pagubă a avutului. Şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae voievod, fiind scos cu mare luptă din mâinile românilor, l-au adus în Ungaria! pentru a fi înmormântat la Strigoniu" (astfel se bănuieşte că prima luptă de lângă întăriturile vecine râului Ialomiţa, după care Dragomir a trebuit să fugă, s-a dat în preajma Târgoviştei; este foarte probabil că armata ungară i-a urmărit înspre nord, pe drumul care ducea la cetatea pârcălabului Dragomir, (Cetatea) Dâmboviţa, şi că "locurile noroioase şi mlăştinoase întărite" din descrierea cronicarului indică această cetate care se află în coasta râului noroios şi mlăştinos).

După acest scurt excurs vom reveni la redarea evenimentelor în ordinea lor cronologică şi vom afirma că "deosebirea dintre Rucăr, aşezare deschisă, şi Dâmboviţa, o cetate, este subliniată în porunca pe care Radu II Prasnaglava o dă "vameşului" Alexandru, căruia îi scrie: «oricine îţi va fi vameş în Rucăr, porunceşte-i să ia vamă, precum e obiceiul, iar altfel să nu îndrăznească a face» şi cine va fi vameş sub Dâmboviţa şi acela tot aşa să ia". Pentru Rucăr, care era o aşezare deschisă, Radu II Prasnaglava întrebuinţează prepoziţia în [Bb], iar pentru cetatea Dâmboviţa [sub] arătând prin aceasta că punctul de vamă se afla lângă zidurile cetăţii, în imediata ei apropiere aşa cum era şi firesc.

În favoarea acestui înţeles poate fi citat un privilegiu al lui Vlad Ţepeş către braşoveni, în care se află următoarele rânduri: "Şi cu privire la vama lor ... tot aşa să fie şi acum şi de-acum înainte, fie prin târgurile din ţara domniei mele, fie sub [noai vămile de plaiuri] să plătească vamă dreaptă, iar vămi mai mari nimeni să nu îndrăznească a pune ... nici pârcălabii de ia oraşe, nici vornicii, nici vameşii de la oraşe, nici vameşii ce sunt în vămile plaiurilor, nici la Dunăre, nici altcineva dintre dregătorii sau slugile domniei mele".

Cu siguranţă sintagma "vămi de plai" înseamnă vămi de graniţă de vârf de munte, după cum aflăm dintr-un document de la Vlad Dracul prin care s-a consemnat: "să nu lăsaţi nici un om să meargă peste plai în Ţara Românească". "Sub vămile de plaiuri" ce apare în fragmentul citat echivalent cu "la vămile plaiurilor" confirmă presupunerea noastră că expresia "sub Dâmboviţa" din porunca lui Radu II Prasnaglava vrea să însemne "lângă zidul Cetăţii Dâmboviţa".

Voievozii următori (Dan II la 23 octombrie 1422 , 10 noiembrie 1424 \ 30 ianuarie 1431 şi a lui Vad Dracul din 6 aprilie 1437) dau şi ei o serie de privilegii care menţionează itinerariul Brăila, Târgşor, Târgovişte, Cetatea Dâmboviţa, Rucăr, ceea ce confirmă aşezarea Cetăţii Dâmboviţa între Târgovişte şi Rucăr.

La o distanţă de 25 de km sud de Câmpulung Muscel, unde se găsesc în prezent ruinele unei cetăţi, lângă satul Gândeşti (sic!) este localizată de către Alex. Vasilescu Cetatea Dâmboviţa.

Pavel Chihaia este de părere că: "dintr-un document intern, din 1431 (după 30 ianuarie) al lui Dan II - pe care Alex. Vasilescu nu îl citează - reiese în mod clar că cetatea Dâmboviţa se află în dreptul oraşului Câmpulung (în linie dreaptă, între Schitul Negru - Vodă şi Câmpulung - aflate la longitudini foarte apropiate - distanţa este de 10 km, iar pe traseul drumului este de 15 km).

În continuare acelaşi autor menţionează că în porunca din 1431 trimisă tuturor târgurilor şi vămilor din Ţara Românească, prin care anunţă că a reînnoit braşovenilor privilegiul comercial dat de Mircea cel Bătrân, Dan II se adresează "rucărenilor şi câmpulungenilor şi arghişanilor, şi târgoviştenilor şi târguşorenilor şi săcuianilor ... şi Cetăţii de lIa Câmpulung şi tuturor celorlalte târguri şi vămi şi altora mici şi mari" astfel încât pentru slujitorii voievodului din Rucăr se foloseşte termenul de rucăreni, iar pentru cei din Dâmboviţa se întrebuinţează cel de "cetate".

Cetatea Dâmboviţa nu apare cu această denumire pe care o găsim în unele documente trecute în revistă mai sus, ci împrumută numele oraşului din imediata apropiere, fiind menţionată "Cetatea de la Câmpulung" (acest derivat toponimic a fost impus, foarte probabil, de existenţa noii cetăţi a Dâmboviţei care erau Bucureştii; ar fi o primă aluzie scrisă la oraşul Bucureşti, care ar vădi, cu mai bine de trei decenii înaintea domniei lui Vlad Ţepeş că această aşezare a corespuns intereselor strategice din apropierea Dunării a lui Dan II şi lucrul acesta după ce se adresase încă de la început câmpulungenilor, iar repetarea nu îşi mai avea rostul.

Privilegiile de comerţ acordate braşovenilor de către voievozii Ţării Româneşti se succed până la Vlad Ţepeş care, reînnoind hrisovul lui Mircea cel Bătrân din 1413, urmăreşte printre altele să împiedice pe pârcălabi şi vameşi "de a lua ceva peste aşezământul vechi" al lui Mircea. Vlad Ţepeş dăruieşte braşovenilor ultimul privilegiu muntean, deoarece Peninsula Balcanică şi însuşi Constantinopolul fuseseră ocupate de turci, drumurile de comerţ între occident şi orient, prin Ţara Românească îşi pierd importanţa.

În finalul articolului său Pavel Chihaia concluzionează: "reconstituind trecutul cetăţii Dâmboviţa (veche) şi a Schitului Negru - Vodă, vom remarca că cetatea din vale a preexistat schitului, fiind construită, foarte probabil în vremea domniei lui Vladislav I, pe le anul 1368, aflată lângă râu, în imediata apropiere a drumului comercial ce lega Braşovul de Brăila şi porturile dunărene, cetatea proteja pe vameşi, pe negustori şi meseriaşii stabiliţi între zidurile ei, precum şi pe oştenii conduşi de un pârcălab, fiind în acelaşi timp punct de popas, de vămuire şi de apărare. Cetatea va dispare către sfârşitul secolului al XV-lea, probabil deteriorată, în mare parte de apele râului şi de prăbuşirile malului.

Aşezarea va continua să existe până în secolul al XVII-lea. [...] Către sfârşitul secolului al XVII-lea când zidul de incintă a început să se ruineze, iar zidurile cetăţii dispăruseră aproape în întregime în apele râului şi în pământ, localnicii şi călătorii confundă noua întăritură din vârful dealului, construită pentru a proteja mănăstirea, cu zidurile cetăţii dispărute despre care tradiţia reţinuse că se aflase pe acele locuri.



Text: Protosinghel Modest Marian Ghinea
Stareţ al Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă (Muscel)



Pagina Anterioară

TOP