Campulung Muscel's own encyclopedia

Munţii Făgăraşului

Creasta Creasta Creasta Creasta vedere de ansamblu vedere de ansamblu lacul Vidraru vedere de ansamblu lacul Vidraru printre munti si vai printre munti si vai printre munti si vai prin padure prin padure traseu montan peisaj de vis vf. Moldoveanu (Indicator) vf. Moldoveanu (Cruce) vedere din vf. Moldoveanu vf. Negoiu (2535 m) din vf. Negoiu spre lacul Vidraru vf. Vistea Mare Valea Rea intre Muntele Rosu si Hartopul Ursului Cascada din Valea Rea flora Transfagarasan (DN7C) Transfagarasan (DN7C) Transfagarasan (DN7C) Transfagarasan (DN7C) Transfagarasan (Vidraru) Barajul Vidraru Barajul Vidraru Transfagarasan (DN7C) Cascada Transfagarasan (DN7C) Cascada Transfagarasan (DN7C) spre tunelul Balea Transfagarasan (DN7C) tunelul Balea Cabana si lacul Balea Cabana si lacul Balea Cabana si lacul Balea Cabana si lacul Balea Cabana si lacul Balea Cabana si lacul Balea

Prezentare generală:

În sensul geografic cel mai larg, prin "Munţii Făgăraş" se înţelege întregul complex muntos din Carpaţii Meridionali, cuprins între Valea Oltului la vest (de la Turnu Roşu la Cozia), văile Dâmboviţei şi Bârsa Groşetului la est, depresiunea Făgăraşului la nord şi depresiunile Jiblei, Arefului, Brădeţului şi Câmpulungului la sud. În felul acesta, Munţii Făgăraş cuprind culmea Făgăraşului, masivul Iezer-Păpuşa şi culmea Ghiţu-Frunţi-Cozia, iar în mijlocul potcoavei descrise de cele trei culmi, depresiunea internă a Loviştei.

În sensul mai restrâns, dar mai frecvent utilizat, acordat de geografia turistică, prin "Munţii Făgăraş" se înţelege culmea Făgăraşului sau lanţul Făgărăşean, în timp ce munţii Iezer-Păpuşa şi culmea Coziei sunt consideraţi şi descrişi în mod separat. Aceasta din urmă, este accepţiunea în care vom vorbi de munţii Făgăraş, în ghidul de faţă.

Munţii Făgăraş se prezintă ca un imens zid de piatră, desfăşurat de la vest la est pe mai bine de 60 km, având altitudini mari, ce numai către extremităţi coboară sub 2000 m (cu excepţia Curmăturii Zârnei, 1923 m).

Limita lor vestică, foarte netă, este constituită de defileul Oltului, care îi separă pe distanţa Turnu-Roşu—Câineni, de ramurile nordice ale munţilor Lotrului, dincolo de care se întind munţii Cibinului sau ai Sibiului.

Spre est, trecerea către muntele Piatra Craiului se face prin şaua Tămaşului, limita arbitrară între cele două masive punându-se, de cele mai multe ori, în curmătura Foii (1343 m). În aceeaşi zonă estică, limita către masivul Iezer-Păpuşa este dată de axele văilor Râului Doamnei şi Văsălatului, continuate, dincolo de culmea Oticului, cu cele ale văii Boarcăşului şi Dâmboviţei. În creastă, trecerea către masivul amintit se face prin curmătura Oticului, Către nord-est, munţii Făgăraş se învecinează, în mod nemijlocit, cu primul şir al Carpaţilor Curburii interne, anume cu acela al Perşanilor. Hotarul către Perşani este incert şi discutabil. Părerile cele mai autorizate îl situează însă pe văile Sebeşului şi ale afluentului său, Izvorul Lupului, pe de o parte, şi Bârsa Groşetului — Izvorul Cenuşii, pe de altă parte. În culme, hotarul ar fi, în felul acesta, la nord de muntele Văcăria Mică, în înşeuarea aflată la obârşia celor două izvoare, al Lupului şi al Cenuşii.

Spre nord, spre Transilvania, munţii Făgăraş se învecinează cu şesul Ţării Oltului, pe care îl domină net printr-un povârniş tectonic fără egal în România.

Către sud, înspre Argeş, ei trimit culmi prelungi, ce coboară domol de-a lungul a cca 30 km, în bazinul depresionar al Loviştei care-i desparte, după cum am văzut, de culmea Coziei. Între limitele amintite, suprafaţa totală a munţilor Făgăraş este de cca 2000 kmp, adică de aproximativ şapte ori mai mare decât aceea a masivului Bucegi şi de opt ori mai mare decât a Ceahlăului. Dar nu numai întinderea acestor munţi este mare ci şi altitudinea lor, căci ei ating, prin vârful Moldoveanu, cea mai mare înălţime din ţară (2544 m). În jurul marilor înălţimi care formează un lanţ neîntrerupt de-a lungul a 40 km, s-a dezvoltat un imens ţinut alpin, cu nenumărate forme de relief glaciar.

Prin întindere, masivitate şi înălţime, munţii Făgăraş reprezintă cel mai puternic masiv alpin din România, iar prin desfăşurarea grandioasă a reliefului lor glaciar, unul din cele mai impresionante.

Relieful şi apele:

Particularităţile morfologice ale munţilor Făgăraş sunt date de dezvoltarea excepţională a formelor de modelare glaciară, de continuitatea şi masivitatea lor de-a lungul axei longitudinale şi de disimetria lor accentuată, în profil transversal. Pe verticală se disting, în acest lanţ muntos, două tipuri de relief, în legătură cu principalul factor care le-a generat: unul glaciar, alpin şi altul fluvio-torenţial, în zonele mai joase, împădurite.

Relieful glaciar constituie, prin diversitatea şi măreţia sa, ca şi prin întinderea sa extraordinară, principala atracţie turistică a masivului. Nicăieri în România, drumeţul nu poate cuprinde cu privirea o atare desfăşurare a fenomenului glaciar, ca aceea oferită de vârful Moldoveanu sau de Vânătoarea lui Buteanu.

Într-adevăr, aproape toate obârşiile văilor dintre Suru şi Berevoescu, de ambele părţi ale crestei principale, au fost adâncite şi sculptate de gheţuri. Pretutindeni, la obârşia acestor văi, se disting două-trei nivele de circuri glaciare etajate, continuate, în jos, prin văi largi, tipice, în formă de U, ce pot coborî până la 1700 m altitudine şi chiar mai jos.

Pe umerii văilor şi pe nenumăratele praguri glaciare, apele adunate de prin ungherele tainice ale munţilor, formează o sumedenie de cascade, adăugând, prin freamătul şi jocul lor înspumat, un plus de agitaţie în peisajul, şi aşa, foarte dinamic. Între aceste superbe văi glaciare, care au constituit adevărate porţi de intrare în munte, de-a lungul cărora şi-au tăiat oamenii poteci ori au durat bordeie, stâne şi cabane turistice, se înalţă culmi ascuţite, creste sau custuri pe care, excursiile turistice constituie adevărate performanţe. O parte dintre aceste înălţimi, cum ar fi bunăoară creasta Arpăşelului, sunt accesibile doar alpiniştilor.

Din loc în loc, crestele şi culmile înguste sunt punctate de vârfuri şi imense trapeze de stânci, care reprezintă cotele cele mai înalte ale masivului. Măcinate de furia îngheţurilor şi alternanţele de temperatură, stâncile înălţimilor se năruie adesea, adunându-se, la baza versanţilor abrupţi din zona glaciară, sub forma unor imense pânze de grohotişuri năruituri şi recente, ce conferă muntelui un aspect sterp, arid, adesea deprimant. Să amintim aci doar de haosul stâncilor sfărâmate din zona Acului Cleopatrei de sub vârful Negoiu, de pânzele de grohotişuri din valea Viştişoarei ori de stâncăriile căldării glaciare superioare a văii Podragului.

Există însă în înălţimi şi un element liniştitor, un element aducător de calm, în atmosfera agitată a verticalelor pleşuve: lacul glaciar. Adeseori, în circurile superioare, acele, crestele şi vârfurile neînduplecate se oglindesc în apele cristaline ale tăurilor rămase după topirea gheţarilor. Au fost numărate în trecut, în întregul masiv, cam 70 de astfel de lacuri glaciare. Astăzi însă numărul lor a scăzut, multe din ele fiind colmatate cu sedimentele aduse de viituri.

Dezvoltarea şi varietatea excepţională a formelor glaciare sunt datorate pe de o parte altitudinilor mari care au determinat instalarea masivă a gheţarilor aici, în timpul cuaternarului, iar pe de altă parte, rocilor cristaline, dure din constituţia munţilor, care au favorizat conservarea acestor forme.

Relieful fluvio-torenţial, dezvoltat mai jos, în zona pădurilor, apare în contrast izbitor cu cel glaciar. Văile până aici largi, se îngustează deodată, abrupturile stâncoase lasă loc unor versanţi mai puţin înclinaţi, inundaţi de vegetaţie, custurile se continuă prin culmi largi, uşor practicabile, uneori adevărate poduri sau resturi de platforme.

În profil longitudinal, munţii Făgăraş se prezintă, după cum am spus, sub forma unei culmi, de-a lungul căreia se înşiră o sumedenie de vârfuri ce depăşesc 2200 m altitudine şi şei de legătură, aflate şi ele, în mod obişnuit, la peste 2000 m. Se poate spune că, practic, în parcurgerea acestui imens masiv de piatră, drumeţul, nu coboară sub 2000 m decât la vest de Cocoriciu, către Olt sau dincolo de Buzduganu — Luţele, către şaua Tămaşului. Şase din vârfurile lanţului Făgărăşean ating sau depăşesc 2500 m înălţime: Moldoveanu (2544 m), Negoiu (2535 m). Lespezile sau Călţunul (2522 m), Viştea Mare (2527 m), Vânătoarea lui Buteanu (2506 m) şi Dara (2501 m).

Pe parcursul celor mai bine de 60 km ai acestor munţi, se pot distinge câteva sectoare, reunind grupuri de munţi sau masive, cu trăsături caracteristice comune, punând, fiecare din ele, probleme particulare sub raport turistic. Astfel, în partea lor centrală, cuprinsă între văile Şerbotei şi Sâmbetei — referindu-ne la versantul nordic — şi între Topolog şi Valea Rea — referindu-ne la clina argeşeană — este inima cetăţii de piatră a Făgăraşilor, sectorul de realizare maximă a fenomenului de modelare glaciară. Aici, din şaua Scării (2146 m) şi până în Fereastra Mare a Sâmbetei (2183 m), drumeţul va întîlni cel mai puternic sector alpin, nu numai din munţii Făgăraş ci şi probabil, din întregul lanţ Carpatic. El va lua contact cu o creastă de proporţii extraordinare, ce înşiră unul după altul o sumedenie de piscuri la peste 2400 m altitudine, va parcurge coame înguste, suspendate deasupra unor prăpăstii nemăsurate, se va lăsa copleşit de lumea mirifică a stâncilor nude, abia acoperite de licheni galbeni-verzui, va depăşi, pe coaste priporoase, râuri de grohotişuri, va înfrunta abrupturile vrăjmaşe ale unor pereţi sumbri şi întunecaţi ca norii de furtună, va admira căderile frenetice ale apelor pe pereţii pragurilor glaciare şi se va odihni sub fruntea celor mai înalte piscuri, pe malul unor minunate lacuri alpine.

Aci, în masivele Negoiu-Lespezi, Bâlea, Arpăşel şi Arpaşul Mare-Podragu, turistul va face popas pe malul Iezerului Călţun, al lacurilor Doamnei, Bâlea, Capra, Buda, Podu Giurgiului, Podrăgelul sau Podragu şi, tot în acest sector central al Făgăraşului, el va putea urca pe acoperişul ţării, la Viştea-Moldoveanu. În imensitatea acestui ţinut de piatră, poteca turistică şerpuieşte, târându-se pe brâne abia schiţate deasupra abisurilor căţărându-se printre lespezi în care s-au montat cabluri de ajutor sau afundându-se în hornuri şi văgăuni.

De ambele părţi ale sectorului central se întâlnesc alte două sectoare glaciare — de vest şi de est — în care relieful glaciar apare în forme mai atenuate. Primul este cuprins între şaua Scării şi tarniţa Apei Cumpenite, iar al doilea se întinde de la est de Fereastra Mare a Sâmbetei, cuprinzând ca ultimă înălţime, de peste 2000 m, muntele Buzduganu.

În aceste sectoare începe a dispărea lumea custuri lor — care se mai menţin numai ici-colo, în creasta principală — dispar piscurile pleşuve şi verticalele; Apar însă în locul lor, culmi rotunjite, fragmente de platforme şi coame tot mai largi. Văile glaciare nu mai sunt separate prin creste ascuţite, iar în circurile glaciare, suspendate pe pereţii din preajma platformelor, nu se mai întâlnesc întotdeauna grohotişuri şi stâncării sterpe ci, adeseori, se dezvoltă, la fel ca şi pe poduri, pajiştile unui minunat ţinut pastoral.

Formele glaciare diminuează tot mai mult către vest şi către est, ştergându-se pe-ncetul; ici-colo, prin circuri sau prin zăpodii le de pe platforme, se mai adună încă apele în lacuri, dintre care numai unele sunt glaciare iar restul, formate recent prin acumularea — adesea temporară — a apelor de suprafaţă în mici adâncituri ale terenului.

Urmează, în sfârşit, părţile terminale ale culmii, în care peisajul se modifică fundamental. Munţii sunt acum cu adevărat domoli, lipsiţi de forme glaciare, cu înălţimi ce nu ajung nicăieri la 2000 m altitudine. Arareori mai apar abrupturi şi zone mai greu accesibile, ca ecouri îndepărtate ale celor din zona glaciară. În profil transversal, lanţul Făgăraşilor este de o disimetrie izbitoare. Spre nord, povârnişul coboară dur, în trepte scurte, până în şesul Ţării Oltului, căzând asupra câmpiei Oltului „printr-un abrupt formidabil". Colţul Viştei Mari are peste 2500 m, iar jos, în satul Viştişoara, aflat la poale, la o distanţă de 10 km, abia dacă mai sunt 600 m altitudine.

Povârnişul este susţinut de aproximativ douăzeci şi cinci de picioare sau muchii scurte, adevărate contraforturi, rânduite ca dinţii unui uriaş pieptăn; ele au fost sculptate în zidul rămas din ruptura tectonică ce a dat naştere depresiunii transilvane, de „dalta lichidă" a unor râuri paralele, orientate toate perpendicular pe culmea principală, care se străduiesc să năruie muntele şi să-i împrăştie „ţarina" prin şesul Făgăraşului, spre Olt. Toate aceste muchii sunt zdrenţuite de gheţuri, în înaltul de deasupra pădurii, fiind, în acele locuri, foarte greu de parcurs, îndată ce intră în pădure însă, ele se domolesc şi încep a fi străbătute de poteci, în toate direcţiile.

Spre Argeş, peisajul este cu totul altul. Drumeţul neavizat, care a urcat în numai 4—6 ore din Ţara Oltului până în creasta principală, în preajma Surului, a Negoiului, în şaua Paltinului sau în Fereastra Mare a Sâmbetei, rămîne înmărmurit de întinderea nemărginită a. ţinutului muntos de miazăzi. Că să coboare către Curtea de Argeş, la altitudinea Ţării Oltului, va trebui să meargă de 5—6 ori mai mult.

Culmile sudice — mai puţine (cca zece) — coboară mai domol decât cele nordice, în trepte largi, bine păstrate, adevărate poduri suspendate, acoperite cu păşuni întinse la 2200 şi 2000 (1900 m) altitudine, cu păduri de molid la 1700—1500 m şi cu păduri de fag, la altitudini mai joase.

În coborâre, undeva în etajul pădurilor de fag, pe o linie care ar trece prin Boişoara — Iaroslavele — Valea cu Peşti — Gura Dobroneagului, cristalinul Făgăraşului se ascunde sub păturagroasă a conglomeratelor din bazinul depresionar al Loviştei, despre care am amintit. Aci, văile se lărgesc, pantele devin domoale, iar culmile coboară lin, până la 1300—1200m. Apoi, deodată, şisturile cristaline apar din nou la suprafaţă, ridicîndu-se brusc până la 1500—1600 m, şi formând horstul lanţului secundar Ghiţu — Frunţi — Cozia.

Apele de pe versantul sudic al Făgăraşului, adunate în numai patru râuri mari (Topologul, Argeşul, Vâlsanul şi Râul Doamnei), au ferăstruit acest al doilea lanţ, tăind chei de o frumuseţe rară, de-a lungul cărora şi-au croit oamenii poteci, mai apoi drumuri largi forestiere şi — de curând — prin cheile Argeşului — şosele asfaltate. Aici, ei au zăgăzuit apele prin barajul de la Vidraru, astfel că, pe albia vechiului Argeş îşi unduieşte astăzi apele, până din sus de Cumpăna, cu golfuri pe văile Caprei şi Budei, lacul de baraj Vidraru.

Geologia:

Alcătuirea geologică şi formarea munţilor Făgăraş. Munţii Făgăraş sunt alcătuiţi din roci metamorfice, provenite prin transformarea sau metamorfozarea, la diferite adâncimi, sub presiuni imense şi la temperaturi ridicate, a unor stive de roci sedimentare mai vechi (argile, marne, gresii, calcare, etc.), depuse pe fundul unor mări care-şi tălăzuiau, în timpuri geologice, apele pe aici şi — în mai mică măsură — prin transformarea unor roci eruptive mai vechi. La temperaturile şi presiunile incalculabile din străfunduri, s-a produs o recristalizare a rocilor preexistente şi o reorientare a unora dintre cristalele constitutive, după planuri paralele.

Din aceasta a decurs principala proprietate a rocilor din constituţia munţilor Făgăraş, aceea de a se desface în plăci după planuri paralele, ca filele unor imense cărţi. Datorită acestei proprietăţi, ca şi faptului că s-au format prin recristalizare, rocilor li s-a dat denumirea generală de şisturi cristaline. Între şisturile cristaline din munţii Făgăraş, unele sunt mai puţin metamorfozate, formate în zonele superficiale ale scoarţei terestre, la 4000—7000 m adâncime (şisturi de epizonă), altele formate în zone mijlocii, la adâncimi de 7000—14000 m (şisturi de mezozonă) şi, în sfârşit, unele intens metamorfozate şi puternic recristalizate (şisturi de catazonă), formate la adâncimi de 14000—20000 m.

În linii mari, în masiv, rocile de epizonă, între care predomină şisturile sericitoase şi cloritoase, de culoare cenuşie sau verzuie, ocupă clina transilvană. În sectorul Suru—Chica Petrilor, ele se amestecă frecvent cu calcare cristaline, uneori dolomitice sau chiar dolomite.

Zona axială a culmii Făgăraşului este constituită dominant din roci de mezozonă, între care cele mai răspândite sunt şisturile argintii cu mică albă (micaşisturi muscovitice), şisturile cu mică albă şi mică neagră (micaşisturi muscovito-biotitice) şi gnaisele cu două mice, formate din stratedes-chise de feldspaţi şi cuarţ, alternând cu strate închise, bogate în mică. Se întâlnesc pe alocuri şi roci de profunzime, cum ar fi, bunăoară, gnaisele cu mică neagră (paragnaise cu biotit).

În zona crestei principale din jumătatea vestică a lanţului muntos apar, de asemenea, frecvent şisturi amfibolitice şi amfibolite cenuşii sau cenuşii verzui şi calcare cristaline (marmure) sau dolomite de culoare albă, alb-gălbuie sau galben-portocalie. În fine, în zona sudică, munţii Făgăraş sunt constituiţi din roci de catazonă, adică din gnaise cu biotit şi cu incluziuni de cuarţ şi granaţi. Ele pot fi urmărite până în dreptul unei linii imaginare, ce ar uni zona Cumpăna cu satul Robeşti de pe Olt, unde se ascund sub conglomeratele depuse în timpuri mai recente, în bazinul depresionar al Loviştei. Dincolo de Ţara Loviştei, aceleaşi roci cristaline de fundament apar din nou la lumină în culmea Coziei.

Imensele blocuri de şisturi cristaline, ce stau la baza munţilor de astăzi, au început a se încreţi, a se bolti şi a se ridica cu milioane de ani în urmă, în perioada cretacică. Afectate apoi de mişcări pe verticală, blocurile rigide de roci s-au ridicat în mai multe etape, până la începutul cuaternarului, la intervale de zeci de milioane de ani una de alta. Fiecare ridicare a fost urmată de perioade de eroziune şi sculptare care, până la urmă, au redus de fiecare dată munţii la adevărate platforme, din care se mai păstrează şi astăzi unele fragmente, mai ales pe clina sudică, înspre Argeş. După ultimele mişcări din cuaternarul timpuriu, care au însumat o ridicare de mai bine de 800 m în zona Făgăraşului, ciclul de eroziune a fost reluat, la început prin gheţari şi, mai apoi, prin acţiunea reţelei hidrografice.

Acestui ultim ciclu de eroziune şi sculptare i se datorează aspectul falnic şi tineresc al Făgăraşilor de astăzi.

Clima şi vegetaţia:

Clima şi vegetaţia munţilor Făgăraş cunosc, la fel ca în toate masivele muntoase, o compartimentare pe verticală, în etaje bioclimatice, legate de legile generale ale altitudinilor absolute. În acest sens, se poate distinge un climat montan, favorabil dezvoltării pădurilor, căruia i se suprapune zona forestieră, şi un climat alpin, aspru, în care nu se mai pot dezvolta decât pajişti şi tufărişuri alpine, uneori cu elemente arctice, asemănătoare celor din tundră.

În părţile joase ale munţilor, între 600—1200 (1300) m, climatul mai blând şi mai puţin umed (media anuală a temperaturilor 4°—6°C; media anuală a precipitaţiilor 700—1000 mm), determină dezvoltarea masivă a fagului (Fagus silvatica), în păduri ce se ţin lanţ, înconjurând masivul ca un brâu larg. Prin rariştile lor se întâlnesc brebenei de munte (Corydalis cava), năpraznici (Geranium robertianum), gălbinele de munte (Ranunculus carpaticus), slăbănogi (Impatiens noli tangere) şi o mulţime de ferigi. În pajiştile acestui etaj bioclimatic domină iarba vântului (Agrostis tenuis), păiuşul (Festuca rubra) şi pieptănăriţa (Cynosurus cristatus). Nu lipsesc însă florile, şi ar fi de amintit trifoiul de munte, (Trifolium montanum), margaretele (Chrysanthemum leucanthernum), clopoţeii mari sau campanulele (Campanula persicifolia), bulbucii (Trollius europaeus), crinii de pădure (Lilium martagon), etc.

Mai sus de 1300 m, clima devine tot mai rece şi mai umedă, determinând schimbări în vegetaţie. Astfel, între 1300—1700 (1800) m, temperaturile medii anuale scad la 2°—4°C, iar precipitaţiile depăşesc 1000—1200 mm anual. În aceste condiţii, locul pădurilor de fag este luat de cele de molid (Picea excelsa). Este ceea ce numim etajul bioclimatic al molidului, în care alte specii de arbori apar numai întâmplător. Prin molidişuri se întâlnesc tufe de afin (Vaccinium), măcrişul iepurelui (Oxalis lacetosella), părăluţe de munte (Pirola uniflora), orhidee, vulturică (Hieracium transsilvanicum) şi altele. În pajiştile acestui etaj apar, alături de păiuşul roşu (Festuca rubra) şi de ţepoşică (Nardus stricta), o sumedenie de flori. Amintim doar luceafărul (Scorzonera rosaea), ruşuliţa cu miros de vanilie (Hieracium aurantiacum), cinci degete sau potentile, campanule de tot felul etc., etc.

Mai sus de zona forestieră, intrăm în zona alpină în care clima aspră, cu temperaturi anuale adeseori mai mici de 0°C şi cu cea mai mare parte din precipitaţii sub formă de ninsoare (peste 1400 mm), împiedică dezvoltarea vegetaţiei forestiere. Se disting şi aci două etaje bioclimatice. Primul, deasupra pădurilor, este etajul alpin inferior, în care cel mai caracteristic este jneapănul (Pinus montana). El este însoţit de ienupăr şi afini, iar ici-colo se mai întâlnesc încă pini relicţi din fazele glaciare (Pinus cembra sau zîmbrul). În partea de sus a aceluiaşi etaj domină, printre tufărişuri, smirdarul (Rhododendron Kotschyi). Prin pajişti, domină aci păruşca (Festuca supina), iarba stâncilor (Agrostis rupestris) şi, de-a lungul vâlcelelor, ţepoşica (Nardus stricta). Florile sunt parcă mai intens colorate decât în zonele joase, întâlnim brânduşele de munte (Crocus heuffelianus), trei degete sau potentile (Potentilla ternata), ridichioare (Geum montanum), clopoţei (Campanula napuligera), armeria (Armeria alpina) etc., etc.

În fine, în condiţiile cele mai aspre ale etajului alpin superior, domină pajiştile de coarnă (Carex Curvula). Florile acestui etaj sunt din cele mai delicate: campanule alpine (Campanula alpina), cupe de ghinţură (Genţiana acaulis), vulturică de stânci (Hieracium alpinum), ochiulgăinii (Primula minima), abia ieşit din zăpadă, şopârliţe (Veronica sp.), romaniţe de munte (Anthemis carpatica), degetăruţi sau soldanele (Soldanella pusilla), garofiţe pitice (Dianthus gelidus). Iată numai câteva din nepreţuitele podoabe ale etajului alpin superior. Mai sunt de amintit plantele pioniere arctice alpine, cum ar fi salcia pitică (Salix herbacea), iarba roşioară (Silene acaulis), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum), degetăruţii pitici (Soldanella pusilla), muşchii cei mai diverşi, iar pe terenurile calcaroase: arginţica (Dryas octopetala), salcia pitică de calcar (Salix reticulata), toporaşii alpini (Viola alpina), ghinţurica (Gentiana nivalis) şi macul galben (Papaver pyrenaicum). Nu se poate omite floarea de colţ (Leontopodium alpinum), care, în zonele sudice, ferite de poteci turistice, formează, ici-colo, adevărate asociaţii.

Este de remarcat diferenţa dintre climatul povârnişului nordic al munţilor Făgăraşului — dinamic, agitat, umed, rece, înnourat — şi cel al clinei argeşene — mai moderat, mai calm şi mai înseninat. Aceasta se răsfrânge în etajele de vegetaţie amintite, prin ridicarea sensibilă a limitei de sus a pădurilor, pe faţa sudică, în comparaţie cu povârnişul ardelean.

Fauna cunoaşte, ca şi vegetaţia, o repartiţie etajată, însă în limite cu mult mai largi.

Dintre mamifere, ar fi de amintit, fiind mai frecvente: ursul, cerbul carpatin, căprioara, veveriţele, pisica sălbatică, jderul de copac, râşii, dihorul, pârşul comun şi pârşul mic, specific pădurilor şi capra neagră, mult răspândită în zona alpină. Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici, cantonate mai ales prin păduri, dar şi câteva specii mari de răpitoare. Amintim căldăraşul, cinteza, silvia, măcăleandrul, mierla, diferiţi piţigoi, corbul etc., iar dintre răpitoare, şorecarul comun. În pădurile mai izolate, evitând cărările bătute, se ascunde cocoşul de munte, pasăre rară, ocrotită de lege.

Deasupra crestelor şi păşunilor alpine, se întinde spaţiul larg al vulturilor pleşuvi sau bruni şi al acvilelor de munte. Şerpii sunt slab reprezentaţi în masivul Făgăraş; amintim doar vipera comună, care poate apărea uneori pe stânci sau trunchiuri de copaci, în locuri însorite, din etajul fagului, şi chiar dincolo de acesta, până la peste 2000 m altitudine.

Peştii sunt reprezentaţi în primul rând prin păstrăv, prezent în cursurile superioare ale tuturor râurilor şi în lacul Bâlea. (În ultimii ani, se încearcă popularea cu păstrăvi şi a altor lacuri alpine). Mai jos, în zona pădurilor, se mai întâlnesc: scobarul, mreana, boişteanul şi zglăvocul. Interesant este în apele din bazinul Argeşului un endemism carpatic: aspretele, sforetele sau popretele (Romanichtys valsanicola).

Transfăgărăşanul:

Traseu

Pornit din comuna Bascov, după 61 km dincolo de comuna Arefu începe porţiunea aşa numitului Transfăgărăşan, pe o lungime de aproximativ 91 km. Transfăgărăşanul (de la prefixul "trans-" + Făgăraş) face parte din Drumul Naţional 7C (DN7C) şi este unul din cele mai spectaculoase drumuri din România, numit şi "drumul din nori", care leagă regiunea istorică a Munteniei cu Transilvania. Drumul construit peste Munţii Făgăraş, cel mai înalt lanţ muntos din România, care face parte din Carpaţii Meridionali, este un drum asfaltat care în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea, ajunge la altitudinea de 2042 m. Transfăgărăşanul este situat pe locul al doilea ca altitudine în România după Şoseaua Transalpina (DN67C) cu 2145 m din Munţii Parâng, dar aceasta însă nu este asfaltată în totalitate.

Primul segment al Transfăgărăşanului trece prin faţa hidrocentralei de la Vidraru amplasată subteran în masivul Cetăţuia. De aici, în apropierea cetăţii Poenari, drumul urcă pe serpentine şi viaducte, trecând prin trei tunele mai scurte ajungând pe Barajul Vidraru, care cu ai lui 307 m leagă Munţii Pleaşa şi Vidraru. Trecând barajul, drumul continuă în partea stângă de-al lungul lacului Vidraru până la începutul acestuia. În continuare drumul începe să urce în serpentine, trecând pe la Cascada Capra, până la partea sudică al tunelului de la Capra la Bâlea Lac, unde cu o lungime de 887 m străbate Munţii Făgăraş. Tunelul Bâlea, cel mai lung tunel din România, cu o înălţime de 4,4 m, 6 m lăţime şi un trotuar cu o lăţime de 1 m, iluminat, dar neaerisit, face legătura cu partea nordică a Transfăgărăşanului.

În partea nordică a drumului, după Tunelul Bâlea Transfăgărăşanul trece prin rezervaţia naturală Golul Alpin şi Lacul Bâlea, pe la lacul glaciar Bâlea urmat de o coborâre abruptă în serpentine. Trece în apropierea cascadei Bâlea, care este o cascadă în trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel în România, şi se află la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M. În timpul iernii, de obicei de la 1 noiembrie până în 30 iunie (sectorul cuprins între kilometrul 104 de la Piscu Negru şi kilometrul 130 la cabana Bâlea Cascadă), când Transfăgărăşanul este închis circulaţiei rutiere, la Lacul Bâlea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana "Bâlea Cascadă" din apropierea cascadei Bâlea.

Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfăgărăşanului, este cuprins între Lacul Bâlea şi Bâlea Cascadă pe o lungime de 13 km. De la Bâlea Cascadă până la intersecţia cu drumul DN1 sau şi drumul european E68 în apropierea comunei Cârţişoara, mai sunt 21 km. Transfăgărăşanul trece peste 830 podeţe, 27 viaducte; pentru construcţia lui a fost necesar să fie dislocate 3 milioane de tone de rocă, s-au făcut 830 de lucrări transversale şi 290.000 de metri cubi de zidărie. Pentru realizarea tunelului Capra – Bâlea au fost escavati peste 41.000 metri cubi de roca. De asemenea, s-au folosit 20 tone de dinamită, 3.573 tone de ciment, 89 tone de oţel beton, 24.000 ancore, 129 tone de plase sudate, 14.200 metri pătraţi de cofraje, 1.750 metri liniari de tuburi de beton, 4.100 metri liniari de ţeavă, 50 tone de confecţii metalice, 6.900 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietriş, 3.000 tone de cribluri şi 740 de lămpi de iluminat.

Istoria drumului

Transfăgărăşanul a fost construit între anii 1970 – 1974 în timpul lui Nicolae Ceauşescu, care a vrut să asigure un drum strategic peste munţi. Inaugurarea având loc în data de 20 septembrie 1974. Drumul peste Munţii Făgăraş, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile şi cu preţul multor vieţi de soldaţi şi muncitori care au contribuit la construcţia lui. Oficial se vorbeşte de 40 de oameni decedaţi pentru ca acest drum să străbată munţii, dar oameni care după 35 de ani mai sunt în viaţă vorbesc de sute de vieţi omeneşti pierdute. Răspunzând unui interviu, un martor al timpului spunea: Numai la baraj au murit vreo 400 de băieţi.

Regimul de circulaţie

Zona montană înaltă a DN7C este deschisă pentru circulaţia rutieră doar în perioada iulie-octombrie a fiecărui an, întrucât drumul este înzăpezit pe timp de iarnă, iar dezăpezirea lui este nepractică. În restul anului, pe acest drum accesul rutier este permis pe versantul sudic doar până cel mult la cabana Capra, iar pe cel nordic până la Bâlea-cascadă. Chiar şi în timpul verii, traseul este unul periculos, cu deosebit de multe viraje, iar limita de viteză este impusă la 40 km/h.

Traversarea Transfăgărăşanului reuşeşte să îmbine adrenalina, provocată de drumul anevoios şi numeroasele şerpentine, cu fantasticul. Armonia diferenţelor de nivel, asimetria locului şi peisajul feeric, reuşesc să rupă de realitate orice fiinţă, trăind astfel cel mai frumos sentiment în natură.

Pagina Anterioară

TOP