this is my custom module i can put any HTML here

Munţii Iezer - Păpuşa

vedere Campulung Muscel, lacul Rausor, muntii Iezer lacul Rausor, muntii Iezer vedere lacul si barajul Rausor vedere din Campulung Muscel vedere din Capul Satului (Leresti) vedere de la barajul Rausor vedere de la barajul Rausor vedere de la Cabana Voina traseu de la Cabana Voina vedere vale spre varfurile Iezerul Mic, Iezerul Mare si Rosu vedere vf. Iezer spre vf. Papusa in drum spre vf. Papusa Creasta Creasta Creasta vf. Boldul din vf. Iezer vedere spre vf. Moldoveanu din Iezer, spre lacul Rausor si muntii Bucegi si Leaota din Iezer, spre Piatra Craiului (Crai Mare) spre vf. Iezeru-Mare (de la Crucea Ateneului) printre nori spre lacul si refugiul Iezer spre lacul si refugiul Iezer lacul si refugiul Iezer lacul si refugiul Iezer lacul Iezer vedere de langa lacul Iezer spre Piatra Craiului (o cruce) valea.. vedere din vf. Papusa spre Piatra Craiului coborand de pe Papusa (Rausor si Leresti) privind spre Crai si Bucegi priveliste din poiana Sf. Ilie peisaj din saua Gradisteanu printre nori.. harta Salvamont Arges

Prezentare generală:

Numele şi aşezarea grupului de munţi Iezer-Păpuşa sunt multora dintre noi familiare încă din anii de şcoală. Ocupând întregul colţ de sud-est al ansamblului munţilor Făgăraş — între văile Râului Doamnei şi Dâmboviţei — blocul relativ izolat al Iezerului şi Păpuşii se ridică până la aproape 2500 m, detaşându-se din aproape toate direcţiile în linia sensibil mai coborâtă a peisajului înconjurător.

O culme lungă de peste 12 km — ce scade, în înşeuările adânci ale Mezei şi Oticului, până aproape de marginea pădurilor de molid — leagă masivul Iezer-Păpuşa de creasta principală a munţilor Făgăraş. De fiecare parte a acestei culmi, văile adânci ale Râului Doamnei şi Dâmboviţei alcătuiesc, la vest, nord şi est, limitele masivului către culmile sud-făgărăşene ale Preoteselor, Muşetescului şi Ludişorului, către creasta principală Brătila-Tămaş şi către Piatra Craiului şi Leaota.

Limita sudică a masivului ţine, într-o măsura mult mai mică, de existenţa unor forme bine precizate de teren. Linia ei se desfăşoară aproape continuu de la vest la est, unind, ca firul unei corzi, capetele arcului atât de puternic precizat a hotarelor dinspre vest, nord şi est. Ea urmează, în mare, linia ultimelor localităţi dinspre "munte" ce se înşiruie între satele Slatina-Lunci, pe Râul Doamnei şi Stoeneşti, pe Dîmboviţa. De la vest către est, cele mai importante dintre aceste localităţi sunt: Cândeşti; Albeşti; Bughea; Voineşti; Nămăieşti şi, simpla construcţie izolată, Monumentul Eroilor de lângă Mateiaş.

Imaginea de ansamblu a masivului Iezer-Păpuşa se reduce schematic la un larg amfiteatru de creste deschis către miază-zi, de o parte şi alta a Râului Târgului şi a micii depresiuni Câmpulung, întreg acest arc de culmi se prezintă puternic înclinat pe flancurile sale exterioare din spre vest, nord şi est (adică spre Râul Doamnei şi Dâmboviţa) în timp ce, spre sud, descreşterea lină a pantelor sale construieşte un larg spaţiu central, grupat aproape în întregime în jurul unui singur râu colector: Râul Târgului.

Această semi-incintă, deschisă şi uşor înclinată către sud, este subîmpărţită în coame şi văi ce scad imperceptibil pe zeci de kilometri şi a căror îmbinare cu zona dealurilor subcarpatice se realizează aproape pe nesimţite. În acest fel, prin trăsăturile alcătuirii saile de ansamblu, masivul Iezer-Păpuşa repetă, la scară mică, caracteristicile reliefului Carpaţilor Meridionali: cădere puternică şi scurtă către nord; scădere domoală şi prelungită spre sud, până în ţinutul dealurilor mai sus amintite, dealuri ce poartă, între Râul Doamnei şi Dâmboviţa, denumirea de "muşcele".

Acces

Accesul pe calea ferată spre munţii Iezer este asigurat numai de linia laterală Goleşti-Câmpulung.

Accesul auto se face pe DN73, Piteşti-Câmpulung-Braşov. Sunt prezente şi drumuri forestiere care alcătuiesc o vastă reţea care pătrunde pe cursul principalelor văi, uşurând accesul fie spre cabanele din masiv, fie către traseele turistice marcate.

Localităţi şi puncte de acces: Câmpulung; Lereşti şi Voineşti, respectiv 5 si 8 km de la Câmpulung; Nămăieşti, la 8 km de Câmpulung; Rucăr, la 24 km de Câmpulung, pe DN73; Podu Dâmboviţei, la 29 km de Câmpulung, pe DN73; Domneşti, la 30 km de Câmpulung şi 22 km de Curtea de Argeş, pe DN73; Bahna Rusului, la 20 km de Domneşti; Bughea de Sus, la 5 km de Câmpulung; Albeşti, la 10 km de Câmpulung; Cândeşti, la 15 km de Câmpulung.


Relieful:

O masivitate neobişnuită caracterizează în ansamblu acest grup muntos, deosebit de omogen şi aproape imposibil de fragmentat în volume cât de cât independente. Văile care îl străbat în aproape toate direcţiile sunt fie prea puţin adâncite (Argeşelul, de exemplu), fie - aproape toate — deosebit de înguste şi nereuşind în acest fel să rupă pronunţata continuitate a reliefului în ansamblu. Însăşi culmile puternice şi numeroase ce se răsfiră din arcul crestei principale către sud sunt atât de apropiate una de cealaltă şi atât de asemănătoare ca formă şi direcţie generală, încât — nici în cazul acestora - nu se poate vorbi cu uşurinţă de o compartimentare cât de cât vizibilă a terenului.

În ciuda acestei alcătuiri foarte unitare, o anumită subîmpărţire poate fi întreprinsă pe întregul desfăşurării marelui arc de creste. Astfel, în ondularea înaltă a cumpenei dintre Râul Doamnei + Dâmboviţa şi Râul Târgului (la a cărei linie simplificată vom reduce în cele ce urmează întregul masiv), două înşeuări definesc — cu prea puţină vigoare de altfel — trei grupuri de munţi; Păpău (vest), Iezeru (nord) şi Păpuşa (nord şi est).

O oarecare monotonie uneşte, sub raportul peisajului, toate cele trei grupe enumerate. Această trăsătură ţine atât de formă, cât şi de natura materialului ce îmbracă său răzbate la suprafaţa terenului — ea fiind numai în parte compensată de înălţimea şi relativa izolare a masivului, sau de amploarea şi ineditul perspectivei pe care această izolare o prilejuieşte către exterior. Ori de câte ori considerăm silueta în cupolă a majorităţii vârfurilor sau crestelor, prima apreciere ce suntem înclinaţi să o facem rămâne, aproape invariabil, în cercul următoarelor adjective: "masiv; greoi; neted; domol, rotunjit; înierbat...".

Această primă senzaţie de uniformitate este totuşi limitată. Ea dispare repede, îndată ce părăsim platforma largă a culmilor, pentru a coborî panta din ce în ce mai iute a unei coaste, firul unui vâlcel sau treptele superioare ale unei văi glaciare. Iarăşi susţinute — şi îmbogăţite de data aceasta — de material (rocă la zi, sau continuu sporite bolovănişuri de măcinare şi rostogolire), formele capătă, în cuprinsul văilor, tot dinamismul şi toată varietatea rezultată dintr-o extremă tinereţe a reliefului. Cu deosebire pe versantul nordic — în cuprinsul căruia prinde obârşiile glaciare atât ale Văsălatului cât şi ale Dâmboviţei — un peisaj de o rece frumuseţe, rezultat cu precădere din îmbinarea şi armonizarea stâncii cu vegetaţia, recheamă imaginea depărtată, dar foarte apropiată ca factură, a Retezatului.

Grupa I

Prima dintre cele trei grupe amintite cuprinde munţii Groapele — Păpău — Jupâneasa, el reprezentând în acelaşi timp capătul de sud-vest al întregului arc al crestei principale a masivului. El este despărţit de grupul Iezerului (care îi urmează la nord şi est) prin adânca lăsare a Curmăturii Groapelor (2037 m), cumpănă între valea glaciară cu acelaşi nume (nord-est, spre Râul Doamnei) şi valea Bratiei, spre sud-est.

Acest sector muntos se prezintă sub forma unei culmi puternice, foarte uniformă ca direcţie (nord-est — sud-vest), neaccidentată şi lipsită de denivelări pronunţate. Ea se înalţă până în preajma nivelului de 2100 m în vârfurile Groapele (Cârligele, 2 172 m) şi Păpău — primul fiind cel mai înalt dintre toate. Cu începere din vârful Păpău către sud, culmea se bifurcă — ramura ei vestică (Şeţu) reprezentînd continuarea cumpenei de ape dintre Rîul Doamnei şi Râul Târgului. Această ramură ia sfîrşit în înşeuarea foarte joasă a Bahnei (965 m), înşeuare ce defineşte capătul dinspre sud-vest al întregii creste principale Păpău-Iezer-Păpuşa. Braţul estic al bifurcaţiei mai sus amintite, Jupâneasa, înaintează spre sud, între văile secundare ale Râuşorului şi Bratiei. Ambele culmi terminale se subrami-fică bogat, ele contribuind astfel, În acest colţ de sud-est, la înfăţişarea generală a reliefului vag şi uniform vălurit al întregului ţinut dinspre sud al masivului.

Creasta Groapele-Păpău desfăşoară în lungul ei doi versanţi de înfăţişare puternic diferită: primul înclinat şi adânc brăzdat de viroage, către vest, spre Râul Doamnei; celălalt cu pante line şi În general uniforme, către est, spre Râuşoru Bratiei. În sectorul ei înalt, această culme prezintă un gol alpin destul de întins şi în cea mai mare parte ierbos. Foarte curînd Însă, după contraforturile Setului şi Jupânesei, culmea pătrunde într-un brâu îngust de molidişuri ce lasă apoi loc, până departe în sud, etajului precumpănitor al pădurii de fag.

Grupa II

Grupul de înălţimi Obârşia — Iezer — Vârfu Roşu — Bătrîna, reprezintă osatura principală a întregului sistem muntos. El depăşeşte grupul precedent prin suprafaţă şi altitudine absolută — fiind, sub acest din urmă aspect, superior şi grupului următor al Păpuşii. Pe întregul masiv, Iezerul constituie masa cea mai compactă şi înaltă, fapt ce se face imediat simţit în extinderea sporită a golului alpin şi a suprafeţei ocupate de văile glaciare. Mai mult decât Păpăul — însă mai puţin decât Păpuşa —, Iezerul prezintă numeroase ramificaţii de creste, ce constituie, în câteva cazuri, separări de importante bazine hidrografice.

Vârfu Roşu (2469) reprezintă nodul orografic principal al întregului masiv şi, în acelaşi timp, vârful său cel mai înalt. Din el se desprinde prelunga creastă de legătură cu munţii Făgăraş (Mezea — Otic — Brătila) şi tot el constituie punctul de separare al apelor ce se despletesc către Râul Doamnei, Dâmboviţa şi Râul Tîrgului. Câteva noduri secundare aflate pe acest sector central şi constant înalt al masivului trimit, mai ales pe versantul sudic, o serie de braţe laterale — destul de numeroase şi foarte inegale ca mărime.

Către nord, numai două asemenea creste fragmentează versantul masivului spre Dâmboviţa superioară: Colţii Mari ai lui Andrei (vest) şi Colţii Mici ai lui Andrei (est). Către sud însă, o amplă şi armonioasă rozetă de cinci culmi înaintează convergent, tinzând în direcţia aceleaşi zone, centrală, de confluenţă ("Între Văi") unde, prin înmanun-chierea câtorva fire superioare, se precizează primele începuturi ale Râului Târgului. Toate aceste culmi se desprind din creasta principală ca nişte raze interioare ce se înşiruie, din ce în ce mai mici, pe întregul arc pe care aceasta creastă îl desenează de la sud-vest către nord şi est.

Seria înălţimilor începe cu muchia Portăreasa, care se desprinde spre sud-vest din nodul (relativ înalt) vârfului Obârşia (2314 m). Rămânând deasupra pădurilor pe mai bine de 8 km distanţă, culmea se frânge din vârful Zănoaga direct către sud, ramificîndu-se şi scăzînd totodată foarte mult în înălţime. Ea reprezintă, pe toată desfăşurarea ei, o însemnată cumpănă de ape între bazinul Bratiei (vest) şi Râuşor + Râul Târgului (nord şi est).

Culmea următoare, Căţun—Văcarea, porneşte din vârful Capu Căţunului (2385 m), ocupând - împreună cu zona învecinată a crestei principale - cea mai întinsă zonă de gol alpin din masiv. Ea separă Valea Râuşorului de văile Iezerului Mic, Bătrînei şi Râului Târgului. În sectorul cuprins între 1900 - 1700 m altitudine, Văcarea se ramifică în trei scurte picioare terminale.

Piciorul Iezerului Mare, scurt şi scăzând foarte repede în înălţime, nu reuşeşte să răzbată dincolo de bazinul văii Bătrâna (fir vestic al Râului Târgului), în cuprinsul căruia desparte singurele văi glaciare mai puternic dezvoltate de pe versantul sudic: Valea Iezerului Mic (sau Căţunului) şi Valea Iezerului Mare. Vârf de desprindere: Iezeru Mare (2463 m), al doilea ca înălţime pe întregul masiv.

Ultima din această serie de culmi sudice (Plaiu lui Pătru - cu pornire din vf. Bătrâna 2338 m), ceva mai mare decât precedenta, înaintează spre sud-sud-est, aproape în prelungirea axului Râului Târgului al cărui bazin superior îl împarte, într-o rară simetrie, în două fire principale: Bătrâna (pe dreapta, vest) şi Cuca, est.

Acest grup central, înalt şi aspru; pronunţat stâncos, nu numai în firul văilor, ci şi pe versanţi şi în linia crestelor; cu pădurile închegate relativ jos şi încadrate invariabil de întinse jnepenişuri bătrâne; oferind o răspândire sporită a crestelor înguste şi a vârfurilor mai ascuţite; găzduind singurele trei lacuri glaciare din masiv — reprezintă, neîndoielnic, zona principalei concentrări de valori peisagistice pe întregul ansamblu muntos.

Limita estică a grupului se află - pe linia crestei -în şaua foarte netă a Spintecăturii Păpuşii, limită ce se prelungeşte, în josul celor doi versanţi, pe firele văii Colţilor (nord) şi a văii Cuca (sud). Pe întregul sector dintre vârfurile Roşu şi Tambura, "podul" neted şi larg al culmii principale prezintă un profil în care, practic, aproape nu exista şei între vârfuri...

Grupa III

Cea de a treia şi extrem estică subdiviziune a masivului se află puternic adunată în jurul unui singur mare vârf: Păpuşa, 2391 m. Contrastând vizibil cu grupele precedente, Păpuşa strânge - pe o distanţă de mai puţin de 1 km în linie dreaptă — punctele de desprindere a patru creste foarte mari: Barbu, spre nord şi Calu, Mâra şi Boteanu, în balanţă, spre sud şi sud-vest. Această desfăşurare în două mănunchiuri de culmi cu înfăţişare foarte diferită (înguste, scurte şi înclinate, spre nord; largi şi prelungi, ca nişte valuri paralele şi aproape nediferenţiate între ele, spre sud), cu pornire aproape dintr-un singur punct, înaintând în direcţii total opuse — ca un jug de culmi aşezat în curmezişul crestei ce vine dinspre Iezer şi Bătrâna -, reprezintă trăsătura caracteristică pentru întregul grup muntos al Păpuşii. Pe distanţa primilor câţiva kilometri, acest jug formează — împreună cu Boteanu şi cu creasta principală Iezer—Bătrâna — o neobişnuită intersecţie în cruce, surprinzătoare în acest masiv unde ramificaţiile în unghi drept sunt rare şi de mică anvergură.

Culmea Barbu—Pecineagu reprezintă ramura nordică a grupului de munţi ai Păpuşii. Ramificându-se curând În patru alte braţe, ea alcătuieşte un puternic ieşind muntos, ca un pinten multiplu şi pe care Dâmboviţa îl ocoleşte printr-un mare şi caracteristic cot către nord. Prima porţiune a acestei creste înaintează ca o bară înaltă (tot timpul la peste 2200 m), dreaptă şi deosebit de uniformă ca înfăţişare a profilului ei în lung.

Toate celelalte trei culmi aflate în compunerea acestei grupe sunt îndreptate spre sud, sau sud-est. Primele două dinspre vest, Calu şi Mâra-Ţefeleica, unite la început într-o singură creastă desprinsă din vf. Păpuşa, trebuie privite ca unităţi independente — în ciuda unui trunchi comun de aproape doi kilometri lungime. Despărţindu-se în umărul aproape nereliefat al Grădişteanului (cca 1150 m), ele înaintează, fiecare pe încă 20 kilometri distanţă — de o parte şi de alta a văii Argeşelului care, prin albia ei înaltă şi îngustă, le uneşte în aceeaşi măsură în care le separă... Către vest şi respectiv est, perechea de culmi este încadrată de văile mult mai adânci ale Râului Târgului şi Râuşorului. Abia deosebindu-se ca amploare şi formă generală de vecina ei dinspre răsărit (culmea Calu - Dobriaşu), Mâra - Ţefeleica - Mateiaşu constituie continuarea cumpenei principale dintre bazinele Argeşului şi Dâmboviţei şi, totodată, prelungirea extrem estică a marelui arc al crestei principale Păpău—Iezer-Păpuşa.

Îndreptându-se din vf. Păpuşa spre est, culmea Boteanu este ultima ramură a celui de al treilea dintre grupurile muntoase în care, spre schematizarea descrierii, am fragmentat amfiteatrul de creste al masivului. Arcuindu-se treptat spre sud-vest şi apoi spre sud, această culme pierde repede înălţime, atingând o înşeuare foarte joasă ("Poiana Boteanului"), după care se bifurcă la rândul ei într-o culme secundară dar mai înaltă (Plaghia) şi o continuare principală (Pleaşa Drăganului), mai scundă şi îngustată aproape până la dispariţie între văile Râuşorului şi Clăbucetului. Tot atât de neaşteptat însă, acest braţ îşi recapătă vigoarea pe măsură ce înaintează spre sud, lărgindu-se până la dimensiuni de ordinul kilometrilor şi înălţându-se din nou — până la peste 500 de metri deasupra văilor mărginitoare — înainte de a coborî în ultimele trepte înviorate de peticele de calcar ale munţilor Juga şi Posada.

Împădurită aproape în întregime; încadrată de localităţi înjghebate în marginea imediată a muntelui, ca Lereşti, Nămăeşti, Rucăr, Săticele Dîmboviţei; cu nota aparte şi caldă a pajiştilor întreţesute cu pâlcuri de pădure, — această grupă estică trădează, într-o măsură mult mai mare ca precedentele două, prezenţa aproape neîntreruptă a omului. Reflex al acestei realităţi, întreg acest ultim grup muntos este brăzdat de mari şi vechi căi de străbatere care, în trecerea continuă a timpului, au devenit astăzi principalele legături turistice spre Tămaşu Mare, valea Bârsei şi Piatra Craiului.


Geologia:

Majoritatea rocilor aflate în compunerea masivului sunt de formaţie foarte veche, unele dintre ele urcând — cum este cazul gnaiselor de injecţie — până în Proterozoicul superior. În Iezer-Păpuşa, această din urmă rocă - formată prin intruziuni magmatice locale şi aparţinând seriei de Cumpăna-Holbav - prezintă o fâşie relativ îngustă şi care, venind dinspre vest, se apropie oblic de masiv acoperind întregul curs mijlociu aii Râului Doamnei. Continuând spre nord-est, aceeaşi fâşie clădeşte turnurile puternic dezgolite ale Colţilor Cremenei şi, în parte, ale Colţilor lui Andrei; compune parţial culmea de legătură Mezea-Otic, şi, traversând Dâmboviţa şi creasta principală a munţilor Făgăraş, se afundă sub depozitele sedimentare din împrejurimile oraşului Codlea.

Predominantă şi caracteristică însă pentru masiv este seria petrografică "de Iezer-Leaota", de vârstă mult mai recentă şi reprezentând zona de tranziţie către cristalinul Carpaţilor Răsăriteni. Compusă din roci mai slab metamorfozate - în principal şisturi sericitoase şi cloritoase — precum şi din unele roci rezultate dintr-un metamorfism mai intens (micaşisturi muscovitice şi micaşisturi cu granaţi), această serie constituie totodată materialul alcătuitor al crestei Tămaşului precum şi soclul, numai în parte vizibil, al impresionantului recif mezozoic ce este Piatra Craiului.

În colţul de sud-vest al ansamblului, adică în ţinutul de contact cu masivele de astăzi ale Pietrei Craiului şi Leaotei, apare la zi o accentuată răspîndire de roci sedimentare de vârstă jurasică şi cretacică, reprezentate îndeosebi prin calcare şi conglomerate. Ele prind capetele terminale ale culmilor Drăganului (muntele Posada) şi Pleşei Căpitanului (muntele Mateiaşu), introducând în peisajul actual o notă de un rar pitoresc, încă puţin cunoscut în detaliu şi susceptibil să determine în viitor, pentru întreaga regiune, o puternică dezvoltare sub raportul turistic. De provenienţă mai târzie (a doua jumătate a Neozoicului), calcarele accentuat cochilifere din preajma comunei Albeşti, de culoare roşietică său gălbuie, sunt folosite — ca o valoroasă piatră de construcţie — de peste şase secole.

În cadrul mişcărilor de înălţare de la începutul erei cuaternare, vechile făgaşe de apă ce acopereau zona centrală a masivului au fost aduse până la altitudini de 2000—2200 m. Păstrând zăpadă acumulată an după an, ele au început sa adăpostească, în procesul de continuă răcire a climei, sâmburele de formare al primilor gheţari. Muşcând din marginile înalte ale vechilor platforme, aceştia au săpat, în crupele rotunjite ale reliefului, incinte sau grupuri de incinte care, în majoritatea cazurilor, nu reuşesc să-şi apropie capetele îndeajuns pentru a aduce volumul bombat al terenului la linia simplă a unor muchii de intersecţie.

Grupate în peisajul de azi al masivului la obârşiile fiecăreia dintre cele trei mari râuri radiare, văile glaciare sunt mai dezvoltate în lung numai în bazinul Râului Târgului (văile Iezerului Mare şi Mic) şi, într-o mai mică măsură, la izvoarele Dâmboviţei (Căldările Boarcăşului), în rest, relieful glaciar este pus în evidenţă prin profilul transversal în "U", prin alternanţele de praguri şi trepte, prin depozite morenice şi - în căldările Iezerului Mic şi Boarcăşului - prin trei locuri glaciare permanente. Simultan - şi continuând şi astăzi, mult timp după dispariţia scânteietoarelor mase de ghiaţă - o suma de procese, ţinând de alternanţele de temperatură, de dezagregarea chimică şi de acţiunea mecanică a vântului şi apei, modifică neîncetat relieful, îndeosebi în zonele înalte, cu pante înclinate şi lipsite de învelişul protector al vegetaţiei.

Dovada imediată a acestor procese stă în îngrămădirile de grohotişuri ce îmbracă baza abrupturilor, în culoarele de avalanşe şi în conurile de aglomerare ale torenţilor şi văilor tinere cu profil caracteristic în "V" ascuţit în terenurile predominant calcaroase din zona Sătic - Podu-Dâmboviţei — Rucăr, eroziunea carstică a dus la formarea de văi seci, peşteri, faleze stâncoase şi, îndeosebi, a sălbaticelor şiruri de chei ce se succed pe cursul montan inferior al Dâmboviţei.

Clima:

Trăsăturile climatice, ce caracterizează masivul Iezer-Păpuşa, repetă în linii mari, toate trăsăturile tabloului climatic general al Carpaţilor Meridionali şi, în mod deosebit, al munţilor Făgăraş.

În zona golului alpin înalt al masivului (2000-2400 m), media anuală a temperaturii aerului este negativă (0-2°C); cu mici diferenţieri ţinând de altitudine (zonele înalte fiind cele mai reci), de orientare (temperaturile fiind mai scăzute pe versanţii nordici şi estici) şi de deplasarea gravitaţională a aerului ce determină, mai ales iarna, surprinzătoare inversiuni de temperatură. Diferenţele de însorire - şi deci de încălzire — ale versanţilor se resfrâng izbitor în peisaj, mai ales prin distribuirea vegetaţiei (v. cap.: floră) şi prin modelarea glaciară - mult mai puternic dezvoltată pe aceleaşi direcţii de nord şi est.

Prin izolarea sa de insulă înaltă şi detaşată, masivul Iezer-Păpuşa se află permanent în calea principalelor mişcări ale aerului. Vânturile care domină ca direcţie regiunea sunt cele de vest şi nord-vest, intensitatea lor maximă dezvoltându-se în zonele situate la peste 1800 m, unde nici vârfurile — slab reliefate în linia netedă a culmilor — şi nici şeile - prea puţin adâncite - nu pot rupe din intensitatea curenţilor de aer, să-i subîmpartă sau să-i canalizeze. Aceasta se reflectă din nou asupra vegetaţiei (coborâre a limitei pădurii pe coastele vestice; asimetrie a coroanelor molizilor de limită etc.) - cât şi prin direcţia de formare a cornişelor de zăpadă, "crescute" pe versanţii adăpostiţi dinspre est, în timp ce feţele spulberate din vest şi nord păstrează numai un strat îngheţat şi subţire de "scrob". În zonele expuse şi foarte întinse, viteza vântului atinge curent valori de 25—30 m/sec.

Gradul de acoperire al cerului este deosebit de mare în acest masiv aflat permanent pe direcţia vânturilor umede şi reci, acoperit cu o bogată reţea hidrografică de suprafaţă şi cu întinse păduri ce favorizează îmbogăţirea atmosferei cu vapori de apă. Numărul de zile înnorate trece de 200 în dreptul nucleului central-înalt, scăzând la 170 în dreptul inelului, mai depărtat şi coborât în zonele împădurite. Mai des ca în masivele constituite din rocă puternic radiantă ca Bucegii şi Piatra Craiului, în Iezer-Păpuşa masele de nori acoperă deseori muntele în întregime sub formă de ceaţă.

Datorită situării masivului în calea vânturilor dominante, media anuală a precipitaţiilor căzute pe suprafaţa sa este ridicată - ea depăşind 1300 mm pe creste şi pe versanţii nord-vestici. Precipitaţiile sunt mai numeroase la începutul verii, după care încep să scadă tinzând către un minimum localizat în perioada august-septembrie, când atmosfera, mai uscată şi limpede, devine favorabilă practicării turismului. În iunie şi iulie, variaţia mare a vaporizării din prima jumătate a zilei provoacă puternice înnorări de convecţie ce declanşează, adesea pe neaşteptate, violente precipitaţii în aversă însoţite de descărcări electrice.

Deasupra altitudinii de 1800-2000 m, zăpezile acoperă masivul aproape neîntrerupt din noiembrie până în aprilie, ele păstrându-se mai îndelungat în colţurile adăpostite şi de orientare nordică şi nord-estică. În căldările înalte ale Roşului şi Boarcăşului, câteva petice de zăpadă înnegrită şi întărită "prind" cu regularitate, de la un an la altul, prima zăpadă a sezonului următor.

Zăpada acumulată pe versanţii adăpostiţi şi foarte înclinaţi declanşează deseori avalanşe — fenomenul fiind determinat şi de prezenţa foarte redusă a unei vegetaţii aderente. Ele se împart în cele două principale categorii: de suprafaţă (după ninsorile bogate, precum şi în toată perioada de consolidare a primelor căderi) şi de fond, în epoca de topire aprilie—iunie. Ele alunecă obişnuit pe trasee oarecum constante, adâncite de la an la an în lungul vâlcelelor pe care le "curaţă" în zona de pădure, formând — pe sute de metri diferenţă de nivel — făgaşe sau "culoare" de avalanşe. Chiar şi ploile, în unele cazuri cu caracter catastrofal (1971; 1973), determină, conjugat cu topirea zăpezilor, viituri care smulg şi transportă nu numai sectoare întregi de pădure, ci dislocă şi împrăştie - până la modificarea de nerecunoscut a microreliefului — mase de teren cu grosimi până la 2—3 metri.

Flora:

Covorul vegetal ce îmbracă masivul Iezer-Păpuşa nu este notabil diferit de acela al altor masivi cristalini aflaţi în compunerea Carpaţilor Meridionali. În cuprinsul zonei forestiere, primul etaj îl prezintă pădurea de fag (Fagus sylvatica), înălţată până la 1400—1500 m altitudine şi care adăposteşte, ca principale specii însoţitoare, carpenul (Carpinus betuluş), paltinul de munte (Acer pseudo-platanus) şi mesteacănul (Betula pendula).

Tot în cuprinsul acestui etaj, în zone mai adăpostite, apare bradul (Abies alba) şi - mai rar - silueta şi frunzişul străveziu al Zadelor (Larix decidua). Numeroşi arbuşti vegetează în cuprinsul făgetelor, mai răspândiţi fiind socul de munte (Sambucus racemosa); cununiţa (Spiraea ulmifolia), iar în tăieturile însorite, zmeurul (Rubus idaeus) şi rugul de mure (R. hirtus) — ambele invadante şi cu o mare capacitate de regenerare.

O bogată floră erbacee acoperă solul acestui etaj, avantajată fiind de luminozitatea deosebită a frunzişului de fag. Printre speciile "de primăvară" — trebuie amintite brânduşa violetă (Crocus Heuffelianus); floarea paştelui (Anemone nemorosa) şi ciuboţica cucului (Primula elatior). Ele tapisează, adesea în spuma omătului, poienile şi fâneţele joase — înlocuite fiind, în decursul verii, cu numeroase leguminoase sau compositae, ca margaretele (Chrysanthemum leuca nthemum). Dintre graminee, caracteristice pentru pajiştile din făgete sunt păiuşul înalt (Festuca altissima) şi iarba vântului (Agrostis tenuis). Vetre de ferigi ocupă fie locurile însorite (năvalnicul: Pteridium aquilinium), fie zonele de umbră (Dryopteris filixmas). Tot în porţiunile umbrite sau mai reavene, numeroase buruienişuri acoperă solul: urzicile moarte (Lamium sp.), slăbănogul (Impatiens noli-tangere), brustanul (Telekia speciosa), clopotul mănăstiresc (Campanula persicifolia, cea mai mare de la noi) şi, în sfârşit "vestitoarea toamnei" — cum admirabil o numeşte Bucura Dumbravă — Genţiana asclepiadea...

Zona molidului (Picea abies) urcă până la 1650 — 1800 m, formând un brâu mai îngust decât etajul precedent al făgeţelor. El este limitat în partea superioară de o caracteristică fâşie de tranziţie (zona rariştilor de limită), în care exemplarele apar izolat sau în pâlcuri rare, cu coroanele zdrenţuite şi crescute "în drapel" — ca nişte giruete vii ce indica, veşnic, direcţia vântului dominant... Adesea, marginea discontinuă a acestui etaj este unită şi îmbrăcată de răşinoase pitice, ca ienupărul târâtor (Juniperus sibirica) şi jneapănul (Pinus mughus mugo) — răspândit de regulă pe suprafeţe întinse, îndeosebi pe pantele umbrite şi bogate în umiditate atmosferică ale versanţilor nordici. Sporadic — în zona pragurilor glaciare inferioare — îşi înalţă coroana largă zâmbrul (Pinus cembra), cu acele mătăsoase, roşietice, adunate câte 5 în pămătufuri mai scurte şi mai bogate decât ale pinului obişnuit (P. sylvestris). Acesta, grupat în câteva pinete (cheile Dâmboviţei), nu aparţine florei spontane.

O floră mai puţin bogată decât în făgeţe (datorită lipsei de lumină) poate fi întâlnită sub poala pădurii de molid: afinul (Vaccinium myrtillus); clopoţeii bradului (Campanula abietina); măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella, cu frunze ca de trifoi, răcoros acrişoare şi de culoare verde-crud) etc. Prin poieni — şi înaintând până în zona inferioară a golului alpin — întâlnim vulturica (Hieracium sp.), parfumată şi de culoare portocalie puţin obişnuită; stirigoaia (Veratrum album, otrăvitoare) numeroase graminee decorative, ca păiuşul roşu (Festuca amethystina; F. rubra), precum şi plante fără flori, adăpostite în colţuri umede şi umbrite: brădişorul (Lycopodium); muşchiul stelat (Polytrichum) etc.

În etajul alpin inferior (1800 - 2200 m) - între zona molidului şi până la limita superioară a jneapănului - dominante sunt tufărişurile de smirdar (ruja sau bujor de munte: Rhododendron Kotschy), întreţesute cu specii de Vaccinium şi cu graminee, ca ţepoşica (Nardus stricta). Des întâlnit este omagul (Aconitum tauricum - otrăvitoare), cu inflorescenţa în spic înalt, de culoare violet intens şi cu fiecare floare de forma caracteristică a unei căşti cu viziera ridicată. În lungul vâlcelelor stâncoase, ramurile elastice de arin de munte (Alnus viridis) formează elegante bolţi de frunze — acest arbust fiind printre puţinii ce rezistă avalanşelor care mătură, obişnuit, coastele înclinate şi expuse.

În lungul celor mai înalte culmi (etajul alpin superior), vegetaţia se ridică numai cu puţin deasupra solului. lăsând vederii cultuce şi rozete de frunze pufoase (ierburi "grase", din genurile Sedum sau Saxifraga) şi flori aproape întotdeauna viu colorate: Ranunculus montanus; cimbrişorul de munte (Thymus alpestris); cupe (Genţiana Kochiana); garofiţa alpină (Dianthus gelidus); salcia pitică (Salix herbacea); degetăruţul (Soldanello sp.) etc. În ţinuturile mai joase şi umede întâlnim pămătufurile mătăsos-sidefii de bumbăcăriţă (Eriophorum vaginatum) şi smocurile rigide de rugină (Junous trifidus). În sfîrşit, prin locuri umbroase, pe sol sau pe trunchiurile doborîte de fag, o mare varietate de ciuperci se instalează, obişnuit, la începutul fiecărei toamne.

Fauna:

Aproape toate speciile de animale răspândite în regiunea de munte a ţării noastre sunt prezente şi în cuprinsul masivului Iezer-Păpuşa. Mamiferele cuprind în primă mărime ursul (Ursus arctos) — prezent în jnepenişuri bătrâne sau în Zmeuretul tăieturilor de pădure, apoi lupul (Canis lupus); vulpea (Vulpes vulpes); râsul (Lynx lynx), destul de rar, în pădurile înalte de pe Râul Doamnei şi Dâmboviţa, jderul (Martes martes); apoi, dintre capitate, mistreţul (Sus scrofa) — coborând adesea până în zona culturilor de lângă sate; cerbul (Cervus elaphus); căpriorul (Capreolus capreolus) şi - în număr destul de mare, în stâncăriile ferite de la golul alpin — capra neagră (Rupicapra rupicapra). Dintre rozătoare, mai des pot fi întâlnite veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul obişnuit (Glis glis) şi câteva specii de şoareci de pădure.

Păsările cele mai frecvente în limitele masivului sunt vulturul golaş (Gyps fulvus — rar, gravitând între Făgăraş, Piatra Craiului şi Iezer); pajura (Aquila chrysaetos); buha sau bufniţa (Bubo maximus), corbul (corvus corax); mierla de piatră (Monticola saxatilis); forfecuţa (Loxia curvirostris — foarte potrivit denumită după forma ciocului); codobatura de stâncă (Motacilia cinerea); ciocănitoarea (Picus martius) şi, retras şi singuratic în pădurile bătrâne, cocoşul de munte (Tetrao urogallus).

Reptilele sunt reprezentate prin şopârle (Lacerta sp.) şi şerpi dintre care amintim vipera (Vipera berus), prezentă cu precădere în locurile deschise şi însorite. Dintre batracieni mai răspândite sunt broaştele (Rana sp.); salamandra (Salamandra salamandra) — vizibilă în zilele ploioase şi lesne de recunoscut prin îmbrăcămintea neagra-albăstruie cu mari pete portocalii. Speciile de peşti mai caracteristice în regiune sunt aspretele (Romanichtys valsanicola — endemism pentru România) — zglăvocul (Cottus gobio) şi păstrăvul (Salmo trutta fario).

Insectele deosebit de numeroase cuprind furnicile, bondarii şi viespile de pădure; libelulele, lăcustele şi cosaşii precum şi gândacii: buburuzele (Coccinella septempunctata) - invadantă în unele veri; Cărăbuş - insecte de pradă, iuţi, cu trupul alungit şi cu reflexe arămii, şi, în ţinuturile mai joase, gândacii de bălegar (Geotrupes sp.); carii (Ips typographus) şi gândacii-croitor (Cerambix cerdo), duşmani ai pădurilor, licuricii (Lampyris notiluca) etc. Dintre fluturii de zi menţionăm ochiul-de-păun-de-zi (Vanessa io); urzicarul roşu (V. urticae); lămâiţele (Gonepterix rhamni); fluturii-mici-albaştri (Lycaena sp.) etc. Fluturii crepusculari sau nocturni sunt extrem de numeroşi - de la capul-de-mort (Acherontia atropos), cu anvergura aripilor de 12-13 cm, şi până la puzderia de molii, unele cu dimensiuni de ordinul câtorva milimetri.

Pagina Anterioară

TOP