this is my custom module i can put any HTML here

Râul Dâmboviţa

Barajul Pecineagu in comuna Rucar in comuna Dragoslavele pe malul raului (Feriga - Matteuccia struthiopteris) in comuna Stoenesti (Lunca Gartii) in comuna Cetateni in jud. Dambovita (Malu cu Flori) in Bucuresti (sector 5) in Bucuresti (zona Lacul Morii)

Lungime: 237 km

Suprafaţa bazinului: 2837 Km

Situat: Europa-România

Este cel mai mare afluent (sub aspectul lungimii) al Argeşului, ce izvorăşte prin Valea Vladului din Munţii Făgăraşului, vârful Brătila -(2274m)- şi prin pârâul Boarcasu din Munţii Leaotei, vârful Piscanu (2383m). După un curs cu direcţie vest-est între masivele Făgăraş şi Piatra Craiului, la nord, şi Iezer-Păpuşa, la sud, unde s-a construit în 1983 lacul de acumulare Pecineagu, Dâmboviţa se orientează spre sud-est formând cheile de la Plaiul-Mare, înainte de a pătrunde în depresiunea Podul Dâmboviţei. Urmează Cheile Mari ale Dâmboviţei, între Podul Giurgiului şi cealaltă depresiune Montană de la Rucăr. În continuare, Dâmboviţa mai are un sector de vale îngustă la Dragoslavele şi Cetăţeni după care traversează Piemontul Cândeşti şi Câmpia Româna, partea centrală, vărsându-se în Argeş la Budeşti.

Dâmboviţa izvorăşte, prin braţul ei sudic (Boarcăşul), de sub pantele estice ale Curmăturii Oticului, — ea căpătându-şi numele abia după unirea acestui braţ cu valea făgărăşană a Vladului. Constituind rama de nord şi de est a masivului, cursul său prezintă — în porţiunea sa superioară — o accentuata frângere de direcţie, determinată de puternicul promontoriu nordic al grupului de culmi Păpuşa—Barbu-Pecineagu. În acest ţinut, râul face o neaşteptată întoarcere dinspre nord-est către sud-est, abătându-se într-un unghi interior de mai puţin de 90°.

Pe primii douăzeci de kilometri, Dâmboviţa primeşte — spre deosebire de Râul Doamnei — o sumă de afluenţi din ce în ce mai mari pe măsură ce râul înaintează (şi se depărtează de creasta principală) spre nord-est, ocolind în felul acesta ieşindul accentuat al Păpuşii. Sporită în cuprinsul acestui sector cu un singur afluent mai bine evidenţiat (valea Colţilor — larg bazin ce aduna un întreg fascicul de pâraie şi căldări glaciare), Dâmboviţa capătă în zona marelui său cot nordic apele a trei văi mai importante (Barbului, Dracsinului şi Cascue) — ape ce marchează întoarcerea direcţiei de curgere a râului spre sud-est şi, totodată, puternica sa îngustare în dreptul cheilor Petrimanului.

Deschizându-se mult în continuare şi stabilizându-şi din ce în ce cursul spre sud, marele râu primeşte pe dreapta valea Clăbucetul, relativ înaltă şi mai lungă decât toate cele întâlnite până acum. Determinând în parte peisajul pitoresc al zonei de carst Rucăr—Dâmbovicioara, Dâmboviţa răzbate prin şiruri succesive de chei în ultimul ei sector montan, mult îmblânzit, punctat de aşezări omeneşti şi constituind, până la ieşirea sa definitivă din munte, limita către masivul vecin al Leaotei.

Cu excepţia văii Clăbucetului, toţi afluenţii amintiţi îşi au zona de obârşie deosebit de puternic marcată de glaciaţie. Scurte; grupate în ciorchine, sau izolate în marile văi independente din jurul Păpuşii; săpate mai aproape de linia crestei decât de fundul văii, — căldările glaciare de la izvoarele Dâmboviţei impresionează de-o potrivă prin dimensiuni, prin regularitatea înşiruirii lor şi prin tonul întunecat şi aspru al stâncăriilor şi jnepenişurilor care în întregime le acoperă. Privite din creasta principală a Făgăraşilor, ele apar într-o răceală de peisaj puţin obişnuită — senzaţie ce se transmite versantului nordic în ansamblul său, întărită fiind şi de direcţia generală a luminii ce „şterge", oblic şi cu mari întreruperi de umbră, relieful mohorât al întregului clin.

Râul în cultura locală

Râul Dâmboviţa este descris în trecut, sec. XIX - XX, ca având ape "dulci şi curate" chiar de însuşi Anton Maria del Chiaro, iar slavii au numit Dâmboviţa "foaia de stejar" datorită faputlui că toamna râul venea încarcat cu frunze galbene şi ruginii. «Pe lângă faptul că beau apă din Dâmboviţa, bucureştenii ca şi unii de azi, ieşeau la plajă pe malurile râului şi se mai răcoreau puţin în apa capitalei. Şi asta nu se întâmpla pentru bronz, ci pentru socializarea cu vecinii despre probleme importante din politică sau în cazul doamnelor, pentru a degusta şerbeturile la umbra sălciilor.». Cu trecerea timpului, populaţia a crescut şi apele râului care odată erau "dulci şi curate" au devenit din ce în ce mai poluate. Primele apeducte care au fost construite au fost în vremea lui Alexandru Ipsilanti în secolul XVIII.

În trecut, râul a provocat inundaţii de mare amploare de fiecare dată când ploua mai tare. Un alt lucru ce amplifica amploarea inundaţiilor erau morile de apă care se îngrămădeau pe malurile râului ingreunându-i astfel curgerea. De asemenea oamenii îşi lărgeau grădinile până în albia râului astfel că la inundaţii ogrăzile le erau rase de pe faţa pământului, iar statul era forţat să le plătească ajutoare. De aceea a fost dată o lege conform căreia nimeni nu mai avea voie a-şi construi case sau anexe pe malurile Dâmboviţei. Alexandru Ioan Cuza a început după inundaţia din 1864 un proiect de canalizare a Dâmboviţei care s-a concretizat abia în 1880, după planurile inginerului Grigore Cerchez. La un moment dat, mai exact în 1934, Dâmboviţa a fost acoperită parţial cu plăci de beton pentru a o masca. Peste 50 de ani planşeul avea să fie scos, albia reamenajată şi construit Lacul Morii de către comunişti.

«Legenda spune că Dâmboviţa era soţia lui Bucur ciobanul şi că împreună au pus bazele oraşului Bucureşti. Astăzi Dâmboviţa nu mai este un nume folosit des pentru fete, inspiraţia aflându-se acum în personajele de telenovele.»

Dâmboviţa joacă şi alte roluri, cuvântul fiind folosit şi în expresii ca: Oraşul de pe Dâmboviţa, Parisul de pe malurile Dâmboviţei, Plaiuri Dâmboviţene, Politică Dâmboviţeană etc.

De-a lungul vremurilor au fost compuse chiar şi cântece despre râu ca de exemplu: Dâmboviţă, apă dulce!

Pagina Anterioară