Baba Dochia si mitologia romaneasca

Baba Dochia

babele_lunii_martie

Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizează unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie.

Personajul Dochiei este asociat cu legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. Despre Traian și Dochia celebrul critic literar George Călinescu spunea că este “rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român”. Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgostește de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture și se refugiază împreună cu “a ei popor” pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.

O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea fata se întoarce acasă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi putuse oferi o floare fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12) în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să își scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.

Folclorul popular românesc asociază cele noua zile de pe 1 Martie până pe 9 Martie cu povestea Babei Dochia născându-se astfel mitul Babelor.

Zilele Babei Dochia

baba-dochia

Pe lângă primăvara, luna martie ne aduce și foarte multe superstiții. Legenda Babelor este plină de semnificații și simboluri. “Babele” sunt cunoscute în popor ca vrăjitoare, care au puterea de a influența starea vremii într-o anumita zi din aceasta perioada. Fiecare “Baba” are puteri magice într-o singura zi.

Potrivit celor spuse din bătrâni, Babele sunt conduse de Baba Dochia, care își leapădă în fiecare zi, începând cu 1 martie câte un cojoc, care este luat de surorile sale, numite după zilele săptămânii și anume Lunica, Marțica, Marcuriana, Joița, Virita, Sitița și Domnica.

În aceste 9 zile oamenii își aleg “baba” lor și în funcție de cum va fi vremea în ziua aceea, asa le va merge tot restul anului. De exemplu dacă ziua este înnsorită, acelor oameni le va merge bine tot anul iar dacă ziua va fi înnorata, le merge rău tot anul.

Sunt doua variante de a-ti alege Baba. Fie ca iti alegi una la întâmplare din cele noua zile fie le calculezi în functie de ziua în care te-ai nascut. Daca esti nascut într-o zi de 12 atunci Baba ta va fi pe data de 3 (1+2=3). Alt exemplu este daca ziua ta de nastere este in 29, atunci 2 martie va fi Baba ta (2+9=11 si însumam înca o data, adica 1+1=2). Sunt persoane care obisnuiesc sa isi aleaga chiar trei sau patru Babe, luându-se dupa principiul vietii: trecut, prezent si viitor. În caz ca sunt patru, se merge pe principiul celor 4 anotimpuri, în functie de care omul stie cum sa-si organizeze viata.

În unele zone ale tarii se considera ca după încheierea Zilelor Babelor, urmează cele noua zile, “Zilele Moșilor” care sunt mai călduroase, între 10 si 17 martie.

Stânca Dochia

stanca-dochia

Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit.

Într-o zi, s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului.

I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor.

Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi.

A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

Balada Dochiei

scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.