Campulung Muscel's own encyclopedia

Organizarea devălmaşă a satului Dragoslavele

În întreaga sa evoluţie istorică, din vechime şi până în epoca regimului comunist, satul Dragoslavele a fost locuit de o ţărănime liberă, nedependentă de clasa boierească, numită în documente, moşneni.

Termenul de moşnean îşi are originea în cuvintele moşie, pământ cu moştenire, ceea ce arată calitatea acestor săteni ca oameni liberi.

Nicolae Iorga considera întemeierea satului românesc printr-un strămoş comun, care devine pentru generaţiile următoare un "erou eponim": "Satele noastre se numesc după strămoşul care le-a întemeiat şi toţi care locuiesc înlăuntru, sunt rude. Când zicem «satul Negreşti» aceasta însemnează că toţi se coboară din moşul Negrea, iar dacă sînt străini, apoi aceia nu pot să fie decât elemente adoptate prin căsătorie. De aci «tata socru», «mama soacră», fiindcă în adevăr aceştia devin tatăl şi mama celui adoptat prin căsătorie, intrat în comunitatea aceasta a moşiei, care «moşie» înseamnă şi descendenţa de la moş şi înseamnă şi stăpânirea de pământ în devălmăşie la început fiecare lucrând atât cât putea lucra şi culegând atâta cât îi trebuia."

Cu un alt prilej, savantul român menţiona: "Satele acestea cuprindeau numai rude, toţi locuitorii unui sat scoborându-se din acelaşi strămoş al cărui pământ se cheamă moşia lui şi al cărui nume se pomenea în numele satului şi în numele fiecărui membru.[...] Pământul era al strămoşului care tăiase codrul, care scosese rădăcinile, înlăturase pietrele şi făcuse ogorul".

Opiniile lui Nicolae lorga privind constituirea satului devălmaş au fost împărtăşite şi de alţi savanţi. De exemplu, I.C. Filitti menţionează în lucrarea sa: "Nu a existat în trecutul nostru decât un singur drept de proprietate, acel în indivizie al familiilor simple scoborâtoare dintr-un strămoş comun."

La rândul său, George Fotino subliniază: "Cea mai veche clasă de proprietari de pământ au fost moşnenii şi răzeşii [... ] coborâtori ai unui moş care făcuse cândva luminiş în pădure şi desţelenise pămîntul, punând stăpânire pe un hotar întreg [ ...] Nu a existat în trecutul nostru decât un singur drept de proprietate, a celor în devălmăşie, dreptul coborâtorilor din acelaşi moş."

Radu Rosetti, în cartea sa Pământul, sătenii şi stăpânii aderă, la rândul său, la teoria sociologică a eroului eponim în sensul că acesta a fost un stăpân de sat, la început singur. Moştenitorii lui, din ce în ce mai mulţi, ajung a forma un sat.

O poziţie contrară acestei teorii istorice a exprimat-o Henri H. Stahl care propune o teză contrară, în care sensul general al dezvoltării nu era unirea satelor, ci dimpotrivă, desfacerea lor, din forme tribale la forme autonomizate săteşti şi în acelaşi timp un proces de roire a satelor. Argumentele sale sunt următoarele: "Înrudirea biologică nu poate fi invocată pentru explicarea genezei a nici unei forme de viaţă socială. Dacă înrudirea biologică ar fi cea care explică satul devălmaş ar trebui să tragem concluzia că toate grupele sociale umane au trăit, trăiesc şi vor trăi în sate devălmaşe. Fără îndoială, este vorba de altceva: rudenia de sânge, în anumite condiţii sociale, poate duce la devălmăşie. Dar atunci ceea ce trebuie lămurit nu este fenomenul înrudirii, ci fenomenul social care face ca fenomenul înrudirii să prindă anume chip, care determină un anume grup de rude de sânge, să convieţuiască laolaltă şi să se considere o familie."

Concluzia pe care o impune acest savant este că genealogizarea satelor apare în anumite condiţii de vieţuire ale satelor devălmaşe. Satele devălmaşe există însă din alte pricini, străine de fenomenul familal propriu-zis şi aceste sate se genealogizează la un moment dat în istoria lor, la o anume fază de dezvoltare şi anume, în momentul în care din punct de vedere social este necesară şi posibilă trecerea de la o devălmăşie globală sătească, la o devălmăşie pe grupe restrânse familiale.

P.P. Panaitescu, în lucrarea sa fundamentală dedicată obştii, reia discuţia cu privire la satele româneşti, în următorii termeni: "Cele mai multe sate româneşti poartă nume la plural, nume care deci nu indică nici locul, nici stăpânirea ci comunitatea de locuitori. Un sat care se numeşte Călineşti, Bucureşti, Văleni etc. înseamnă nu o proprietate, ci o asociaţie umană. Este evident că asemenea denumiri indică obştea în dezvoltarea ei istorică. Faptul că majoritatea satelor româneşti poartă nume plurale, deci nume de obşti, formă toponimică necunoscută în restul continentului (în afară de popoarele slave) arată vechimea şi greutatea specifică a sistemului de obşti în dezvoltarea societăţii româneşti. [...] Instituţia obştii la românii din Ţara Românească şi Moldova nu are o denumire generală, ca la vechii germani (Mark) sau la ruşi (BepB) deoarece e vorba de o obşte sătească şi atunci cuvântul sat se identifică cu obştea. Numeroase sunt actele date de săteni în care ei se exprimă: «Noi, tot satul cutare». Termenul obşte este mai rar folosit în acte, totuşi el există şi se întrebuinţează atunci când începe dezagregarea obştii, spre a arăta deosebirea între stăpânirea în comun şi cea individuală [...] In Ţara Românească, termenul cel mai răspândit pentru a denumi pe ţăranii liberi constituiţi în obşte, termen folosit până în secolul nostru, este moşneni. în actele de limbă română se iveşte şi termenul moşteni care este o variantă a termenului moşneni [...] termenul românesc moşneni şi moşteni înseamnă moştenitori şi se folosea curent cu acest sens".

Profesorul Ioan Toderaşcu sintetizează rolul excepţional pe care l-a avut satul în cadrul unităţii româneşti medievale. Reproducem mai jos, câteva pasaje din lucrarea domniei sale: "Organizarea populaţiei dacice, daco-romane şi apoi a românilor a avut ca nucleu satul, o comunitate de agricultori, crescători de animale şi meşteşugari care exprimă, în forma cea mai desăvârşită, caracterul sedentar al strămoşilor noştri. Termenul sat, a cărui etimologie a fost îndelung discutată, are două accepţiuni: una restrânsă, indicând aşezarea rurală formată din suprafaţa locuibilă, populaţie şi moşia satului".

Satul a fost o unitate social-economică polivalentă, nucleu al activităţilor productive, rezervor demografic, promotori al culturii materiale şi spirituale, generator de instituţii şi obiceiuri şi, totodată, păstrător al acestora. La nivelul satului s-a realizat «cea dintâi unire etnică şi lingvistică». Termenul sat, ca şi morfologia satelor vechi româneşti, sunt argumente pentru continuitatea românilor în spaţiul Daciei. Românii n-au pierdut nicicând din limba lor acest cuvânt pentru că l-au folosit permanent în definirea organizării sociale proprii. Apoi, satul spontan românesc, acela creat de oameni după logica posibilităţilor de viaţă, este răsfirat, înşirat pe văi, spre deosebire de satele celor veniţi în Transilvania, cuceritori şi colonişti, care şi-au încheiat aşezări compacte, uneori de formă geometrică.[...]

Satul, ca realitate demografică, totalitatea locuitorilor săi (sătenii, cosătenii) constituia un tip de obşte «Noi satul...», «noi, tot satul» este formula de intitulaţie din actele ţărăneşti, formulă care exprima, în conştiinţa ţăranului, «cadrul lui existenţial». Terminologia de origine tracică şi latină privitoare la obşte (moş, seminţie, sat, cătun, vatră) trebuie pusă, desigur, în legătură cu vechimea acestei formei de organizare socială.

Ca organizare socială, Dragoslavele este un exemplu tipic de devălmăşie şi organizare în obşte, un arhetip pentru studierea civilizaţiei rurale româneşti.

Dat fiind caracterul arhaic şi ancestral al organizării sociale a satului Dragoslavele, lipsa informaţiilor scrise privind întemeierea sa, care este anterioară atestării documentare din secolul al XV-lea, face imposibilă identificarea precisă a modului în care s-a constituit comunitatea devălmaşă.

Pornind de la întemeierea ipotetică a satului prin eroul său eponim Dragoslav, satul devălmaş Dragoslavele a fost iniţial o familie mărită descendentă şi dezvoltată dintr-un strămoş unic. Acest strămoş descălecător este moşul iniţial de la care porneşte întreaga comunitate sătească. Din acest punct de vedere ne aflăm în faţa unei situaţii similare cu alte sate muscelene precum Cândeşti, Albeşti sau Stăneşti.

Pornind de la schema organizării tehnice a satului arhaic românesc propusă de Henri H. Stahl putem întrezări modul în care a evoluat aşezarea moşnenilor dragosloveni. Iniţial, pe Valea Caselor s-a construit un grup de gospodării organizate într-o vatră de sat, în vecinătatea apei şi a masivului muntos Vârtoapele, cu vârfurile înalte de 1150 m, respectiv 1437 m.

În jurul acestei vetre de sat, teritoriul alcătuia un patrimoniu divizat în mai multe zone. Terenul comun este reprezentat de pădure şi islaz, fiind în folosinţa liberă a tuturor membrilor comunităţii.

Pădurea furniza lemn şi vânat, îngăduia creşterea animalelor şi o minimă practicare a agriculturii.

Islazul, sub forma poienilor, permitea creşterea turmelor colective. în jurul fiecărei gospodării sunt organizate terenuri în folosinţă individuală. în raporturile cu clasa boierească, ţăranii moşneni nu puteau invoca dovezile unei "proprietăţi individuale". Juridic, ei se exprimau numai prin comunitatea din care faceau parte, numai prin obştea lor. După definiţia dată de Henri H. Stahl, satul devălmaş este o asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea, ca atare, are drepturi anterioare şi superioare dreptului gospodăriilor alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit obşte.

La originea sa, devălmăşia dragoslovenilor a fost absolută. Ea consta în dreptul oricărui grup familial băştinaş de a se folosi de produsele naturii, de tot cuprinsul hotarului sătesc, în orice chip şi fară limită, prin muncă directă şi pentru satisfacerea propriilor nevoi gospodăreşti.

Noţiunile de vatră, zestre, moş (în dublu sens de persoană şi de parcelă atribuită unui moş , sau venind de la el), moşie, moştean, moştenire, moştenitor, a moşteni sunt desemnaţi prin cuvinte din fondul lexical autohton. Pentru lege, ţăran, sânge (pentru formele concrete de rudenie), casă, curte, pământ şi ţară, câmp, bătrân (cu acelaşi dublu sens ca şi la moş), se folosesc cuvinte de origine latină. Cuvinte slave au ajuns să dezvolte noţiunile de obşte, obicei, (obştean, obştesc), sfat, rudenie, sărac, bogat, jalbă, pricină, pâră.

Termenii de-a valma, vălmăşie sau devălmăşie invocaţi în documente exprimă această stăpânire devălmaşă absolută. Pădurea oferă exemplul cel mai elocvent de stăpânire devălmaşă. Ea ocupă o suprafaţă considerabilă din teritoriul comunităţii şi de aceea dreptul de folosire a pădurii o aveau la început toţi locuitorii.

În aceeaşi măsură, folosirea islazului se realiza în comun şi se exprima prin dreptul membrilor obştei de a duce la păscut în poieni un număr cât mai mare de vite. Şi astăzi, vitele satului sunt adunate la un loc, date în grija unui păstor care se angajează a le ţine în pădure pe întreaga perioadă de vară.

Forma de organizare juridică a stăpânirii devălmaşe poartă numele de umblătoare pe bătrâni (H.H. Stahl).

Ea se caracterizează prin următoarele elemente:
a) existenţa unui hotar, adică a unui patrimoniu colectiv sătesc;
b) organizarea unei obşti de devălmaşi cuprinzătoare de mai multe cete, în forma unei spiţe de neam comune, în care dintr-un strămoş curg câţiva bătrâni, ceata simbolizată prin bătrâni fiind la rândul ei subdivizată, în mai multe subgrupe pe fraţii mari, aceştia la rândul lor , subdivizaţi pe fraţii mici etc.;
c) organizarea stăpânirii patrimoniului sătesc de cote părţi inegale;
d) o proporţionalizare a cotelor părţi potrivit încrângăturilor spiţei de neam.

Baza documentară transmisă de Ion Răuţescu în monografia dedicată satului Dragoslavele şi studiul de caz prezentat de H.H.Stahl în lucrarea Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, permit etapizarea momentelor esenţiale din evoluţia obştei moşnenilor.

Până la începutul secolului al XVII-lea, moşnenii dragosloveni au convieţuit în satul lor, în devălmăşie.

Din documentele din anii 1641 şi 1642, emise de Matei Basarab pentru satul Dragoslvele, rezultă că în vremea primei domnii a lui Radu Mihnea (1601-1602), ei au fost rumâniţi de marele boier Vintilă Vornicul (Corbeanul), pierzându-şi libertatea: "Iar când au fost în zilele răposatului Radu Voievod Mihnea, întâiul rând, iar Vintilă Vornicul fiind boier mare şi puternic s-a pus în spinarea acestor săteni din Dragoslavele de i-au rumânit în silă şi în puterea lui cu nişte hrisoave şi cărţi rele să facă nicio treabă."

La cererea dragoslovenilor de eliberare din rumânie, Matei Basarab a judecat alături de marii dregători ai ţării printre care mitropolitul ţării Teofil şi cumnatul domnului, juristul binecunoscut, Udrişte Năsturel, aplicând legea ţării prin ascultarea a 12 megiaşi jurători , în calitate de martori: "ca să jure dragoslovenii cu aceşti mai sus zişi megiaşi, cum că nu au fost rumâniţi acestor boieri de moştenire din Dragoslavele, nici moşii lor, nici părinţii lor, nu i-au apucat legătura lui Mihai Voievod pe seama lor rumâni în sat, în Dragoslavele, ci i-au apucat legătura lui Mihai Voievod pe seama lui Raţ Giurgiu Ungurul."

Documentul din 1642 în continuarea celui eliberat de Matei Basarab cu un an înainte, prezintă mai departe etapele eliberării din rumânie a dragoslovenilor: "Dar Domnia mea împreună cu toţi cinstiţii boieri ai Domniei mele şi cu tot Divanul Domniei mele am socotit decât să aibă a purta aceşti mai sus zişi boiari atâta pâră şi tulburare şi gâlceavă, fiind şi Dragoslovenii un sat de marginea ţării Domniei mele la hotar şi poartă ei atâtea slujbe împărăteşti şi toate trebile ce le poruncim Domnia mea [...] au intrat Domnia mea mijlocitor între ei de i-am împăcat şi i-am aşezat de au dat Dragoslovenii acelor boiari tuturor 3 000 de galbeni bani gata şi au venit Dragoslovenii cu aceşti mai sus zişi bani galbeni 3 000 înaintea Domniei mele la marele Divan şi înaintea a tot Divanul Domniei Mele mari şi mici, de i-am dat în mâinile acelor boiari şi au luat ei fîştecare partea lui banii înaintea Domniei mele în Divan şi au dat aceşti boieri cărţile de pâră toate şi zapise şi tot şi au scos pe Dragosloveni din toate cărţile şi hrisoavele lor şi au făcut şi zapis de la mâinile lor tuturor de răscumpărare, cum s-au răscumpărat, ei cu fetele lor şi moşiile lor, cu toţi boierii Divanului mărturie în zapis".

Sub domnia de scurtă durată a lui Constantin Vodă Şerban, în 1657, Dragoslovenii adaugă încă 300 de galbeni la răscumpărătoarea satului, plătiţi urmaşilor boierului Vintilă Vornicul: "Acum sub Constantin Şerban, după moartea părinţilor noştri încă ne-am apucat de dânşii pentru rumânie şi am vrut să luăm lege 24 de boiari ca să-i călcăm, iar apoi noi, văzând zapis de la părinţii noştri şi căzând şi ei împreună cu mulţi boiari, la noi, cu multe rugăciuni, am socotit să nu mai curtăm nici o gâlceavă, ce ne-am tocmit cu dânşii denaintea Domnului nostru şi a tot Divanului şi ne-a dat Dragoslovenii şi noao peste cele 3 000 de galbeni încă ughi 300 de s-au făcut de tot ughi 3 300 şi i-am scos din toate cărţile şi den toate hrisoavele den câte n-au fost scos de părinţii noştri."

Rumânirea dragoslovenilor a fost discutată în literatura istorică de reputaţi cunoscători ai dreptului românesc medieval. I. C. Filitti considera Legătura lui Mihai Viteazul momentul transformării ţăranilor liberi în ţărani rumâni şi în acest context au intrat în stăpânirea boierului Raţ Giurgiu Ungurul, fiind mai apoi încă o data rumâniţi de către marii proprietari Corbeni din care facea parte şi Vintilă Vornicul.

Constantin C. Giurescu a sesizat faptul că, de vreme ce dragoslovenii au fost rumâniţi în vremea lui Mihai Viteazul (1593-1601), cum se explică rumânirea lor ulterioară sub Radu Mihnea, de către boierul Vintilă Vornicul?

P.P. Panaitescu aprecia, pe baza analizei celor două hrisoave de la Matei Basarab (15 octombrie 1641 şi 10 mai 1642), că dragoslovenii "nu au fost acelora de s-au făcut peste tot moşi 22 pol [...] am făcut cărţi de alegere la mâna neamului fieşcărui moş în care să arată şi spiţa neamului lor cum au curs [...] Iar pentru căminurile din sat şi alte petece de locuri şi livezile ce le au deosebite, unii cu cumpărături, alţii de zestre, iar alţii de clironomie, acelea au să şi le stăpânească şi de acum înainte fieşcare pă cum le-au stăpânit şi până acum."

Prin urmare, hotarnicul desemnat de autorităţi intenţionează gruparea populaţiei băştinaşe a satului pe grupe "să-i facă moşi", lăsând în sarcina obştii să facă singură această operaţie: Este stabilită astfel lista celor îndreptăţiţi să beneficieze din venitul munţilor.

În 1826 se solicită o nouă stabilire a moşilor, ceea ce demonstrează faptul că delimitarea drepturilor şi veniturilor moşnenilor, făcută anterior, nu a reuşit să rezolve disputele. Noua hotărnicie din 1827 confirmă pe cea veche din 1806 şi dă drepturi locuitorilor mai nou veniţi, ca şi vechilor băştinaşi.

În 1842, în urma unei judecăţi, se mai înfiinţează o jumătate de moş pentru un anume locuitor al satului: "Această jumătate de moş ce se înfiinţează lui Răuţă este din partea tuturor moşnenilor", prin urmare, la acea dată, obştea dragoslovenilor era constituită din 23 de moşi întregi. După opinia Iui H.H. Stahl, cam în această perioadă se introduc şi dramurile, astfel, în 1849, o altă foaie de moşi cuprindea 23 de moşi, o litră şi 6 dramuri; moşul valorând 400 de dramuri.

În timp, procedeul delimitării moşilor se pierde, recurgându-se la procedeul dramurilor în delimitarea drepturilor de cotă-parte pentru fiecare moşnean, membru al obştii.

Legislaţia silvică care se impune treptat în România modernă, începând cu anii 1872-1873 şi care se finalizează prin Codul Silvic din 1881 a determinat o modificare profundă în ceea ce priveşte organizarea obştii. Deoarece nemulţumirile unor moşneni cu privire la împărţirea veniturilor s-au finalizat prin procese, unul dintre ele determinând chiar punerea de sechestru judiciar asupra averii obştii, din iniţiativa preotului Ion Arsulescu şi a altor moşneni fruntaşi, se ia hotărârea constituirii legale a obştii, fapt petrecut în 1888.

Cu acest prilej este constituit şi primul Consiliu de conducere compus din următorii moşneni: Nicolae Catrinu, preot Ion Arsulescu, preot N. Tătărescu, Ion Lixăndroiu, Ion Voicilă, Nae Ilinu, şi Nae Predoiu.

Dintre aceştia, se detaşează Nicolae Catrinu, care a făcut parte din conducerea obştii de la înfiinţarea sa legală până în 1924, când a decedat, în vârstă de aproape 90 de ani. Este apreciat de Ion Răuţescu ca: "priceput şi corect gospodar, cu puţină ştiinţă de carte, dar cu multă frică de Dumnezeu. Din cauza multor drumuri făcute la Câmpulung sau Bucureşti pentru a apăra interesele Obştii a căpătat mari dureri la picioare."

Codul Silvic din 1910 face referire expresă şi la pădurile pe care moşnenii sau răzeşii le stăpânesc în devălmăşie. Se impunea obligaţia ca toate pădurile supuse regimului silvic "să fie exploatate numai pe baza unui amenajament sau unui regulament de exploatare aprobat de forul oficial".

Obştea avea deja un amenajament din 1907 revizuit în 1921.

În contextul elaborării legislaţiei agrare de după Primul Război Mondial, la 24 septembrie 1920, este adoptată Legea pentru înfiinţarea păşunilor comunale prin care "se urmăreşte cruţarea pădurii, utilizându-se numai poienile, şi golurile de munte" în 1923 este adoptată Legea de organizare a Corpului Silvic care prevedea obligativitatea încadrării de personal silvic superior (ingineri), cu studii medii (conducători silvici) şi inferior(brigadieri şi pădurari).

La 1 iunie 1924 a fost adoptată o nouă lege pentru "satisfacerea trebuinţelor normale de lemn de foc şi de construcţie pentru populaţia rurală din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina".

Exproprierile de păduri permise de această lege au diminuat fondul forestier la nivelul întregii Românii. Activitatea Obştii s-a încadrat în legislaţia silvică românească, astfel încât, în 1927, a fost elaborat un nou amenajament de maximă importanţă pentru domeniul forestier al acesteia. S-a realizat acum o delimitare mai precisă a suprafeţei împădurite. Astfel, dacă în 1907 erau măsurate 5 000 ha pădure, acum, în 1927, noua măsurătoare a sporit această suprafaţă la 8995 ha.

Erau stabilite reguli stricte de exploatare a diferitelor specii de arbori iar măsurile s-au văzut în timp, cu efecte benefice pentru sporirea fondului forestier. Un mare preţ s-a pus pe activitatea de replantare şi de aceea a fost necesară extinderea pepinierei de la Prislop.

În 1935 a fost întocmit un nou amenajament, care a condus la creşterea ponderii răşinoaselor de la 36% la 75% din totalul fondului forestier.




Sursa: Comunitatea de viaţă şi muncă a Moşnenilor Dragoslăoveni - Marcel Mogoş, Viorel Irimia, Marian Frigură

Pagina Anterioară