Campulung Muscel's own encyclopedia

Istoria localitatii Mioarele:

Măţău

Documente, teritoriu, Măţăuanii şi Mişeii

Harsovul lui Matei Basarab

 

Scrisoarea slavonă de la Mircea Ciobanu către braşoveni (1558-1559) pentru Dumitru din Măţău

Prima mărturie scrisă cu privire la existenţa satului Măţău este o scrisoare în limba slavonă de la Mircea Ciobanu, domnul Ţării Româneşti, din 14 noiembrie (1558—1559), adresată judelui "Hanăş Begner" (Hans Benkner) şi celor 12 pârgari din oraşul Braşov, prin care intervine pentru un Dumitru din Măţău. Acest Dumitru slujise la Braşov pe la mulţi stăpâni încă din timpul lui Radu de la Afumaţi (1522—1529), strângând şi 400 de oi.

Voind să vină cu ele acasă, în Ţara Românească, judele Benkner, i-a luat oile, iar pe el l-a băgat la închisoare, luându-i şi 44 de florini. Mircea Ciobanu intervine pe lângă "graţiozitatea sa Hanăş Begner" să facă judecată dreaptă acestui Dumitru, să i se plătească oile de către cel care i le-a luat, pentru că nu va îngădui ca un supus al său să rămâie în pagubă, chiar de i-ar plăti el acele oi. Desigur că Dumitru din Măţău, văzându-se prădat de munca şi agoniseala lui, se plânsese domnitorului muntean şi-l rugase să intervină pe lângă autorităţile Braşovului să i se facă dreptate şi să i se restituie oile şi banii, pentru care slugărise atâta vreme.

Alte mărturii vechi care atestă existenţa satului Măţău şi a locuitorilor săi se găsesc în documentele de mai târziu. Astfel, în luna iunie 1639, Matei Basarab, prin hrisovul său, scuteşte satul Măţăul de Jos din judeţul Muscel, care este al săracilor din Câmpulung, de orice dări către domnie, să fie "lăsat în pace şi slobod de bir" pentru că a fost "de treaba şi hrana săracilor din Câmpulung". Dăm mai jos conţinutul întreg al hrisovului întrucât ne vom mai referi la el pe parcursul acestei lucrări.

Harsovul lui Matei Basatab

Hrişovul lui Matei Basarab de scutirile acordate măţăuanilor pentru a îngrijii de mişeii din Câmpulung

"Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei Basarab voevod şi domn a toată Ţara Rumănească. Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele satului Măţăul de Jos din judeţul Muscel, carele iaste al săracilor din oraşul domniei mele din Câmpulung, ca să fie în pace şi slobod de bir şi de talere şi de împrumutare şi de găleata de jăn şi de cal, de bou şi de miere şi de ciară şi de slujba domnească şi de podvoade şi de mertice şi de dijma stupilor şi a goştinarilor şi a rămătorilor şi de oaie de slugerie şi de plaiu şi de cai de olac şi de toate dăjdiile, căte vor fi preste an în ţara domniei mele. De către nimeni băntuială să nu aibă. Pentru că însumi domnia mea m-am milostivit de i-am ertat cum au jost ertaţi şi în zilele altor domni bătrăni.

Şi am văzut domnia mea şi cărţile de milă ale acestor săraci: cartea răposatului Negru vodă şi a fiului său Vlad vodă / Ţepeş / şi cartea lui Vădislav vodă şi cartea strămoşului domniei mele răposat Basarab voevod şi a gineri-său Radului vodă / de la Afumaţi / şi a Mircii voevod Ciobanu şi a lui Moise voevod şi cartea bătrănului răposatului Alexandru voevod şi a nepotu-său Radului voevod şi a lui Gavriil vodă şi iarăşi cartea Radului vodă din domnia a dooa şi cartea fii-său Alexandru voevod şi a lui Alexandru voevod Iliaş şi cartea lui Leon voevod toate de întărire făcute una după alta cu mare blestem.

Drept aceia şi domnia mea încă însumi am întărit şi am înnoit acele cărţi vechi cu această carte a domniei mele pentru acel sat Măţău de Jos, ce s-au scris mai sus, ei n-au fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana săracilor şi a gărbovilor şi a schilozilor din oraşul domniei mele din Câmpulung. Şi să aibă a lucra la morile lor şi la toate trebile ce le va trebui şi la biserici. Ei să aibă bună pace pentru toate, după cum iaste scris mai sus, precum au fost ertaţi şi mai nainte vreme.

Drept aceaia şi voi birarilor şi slugilor domnii mele, care veţi umbla într-acest judeţ, voi încă să căutaţi foarte şi să vă încredinţaţi şi să-i lăsaţi în pace pentru toate căte s-au scris mai sus. Iar care om s-ar ispiti a-i supăra pre dănşii, acel om rea urgie va lua de la domnia mea.

Încă şi blestem am pus domnia mea. După petrecerea domnii mele, prea carele va alege domnul Dumnezeu a fi domn Ţării Rumăneşti, au din neamul nostru, au, după păcatele noastre, din alt neam, să aibă a cinsti şi a înnoi şi a întări această carte a domnii mele de milă după tocmeala ce iaste mai sus scrisă, pre acela domnul Dumnezeu să-l cinstească şi să-l păzească întru domnia lui şi în veacul viitor sufletul lui la odihnă; iar de nu va cinsti şi nu va întări această carte a domnii mele ci o va călea şi o va lăsa la pustiire, acel om să fie proclet şi anatema de 318 sfinţi părinţi de la Nichela. Şi să aibă parte cu Iuda şi cu Aria la un loc. Şi să fie aceluia părăş sfântul Ioan Botezătorul în zioa cea înfricoşată şi viitoare a lui Isus Hristos, la a dooa venire, unde nu iaste făţărie în veci, amin.

Iată dar şi mărturii am pus domnia mea; pe jupan Theodor mare ban al Craiovei şi jupan Hrizea mare vornic şi Grigorie mare logofăt şi Radu mare vistier şi Preda mare spătar şi Buzinca mare clucer şi Socol mare stolnic şi Radu mare comis şi Vucina mare paharnic şi Costandin mare postelnic. Însumi domnia mea am zis. Şi am scris eu Părvul Spudei în scaunul oraşului Târgovişte, în luna lui iunie anul 7147 (1639)."

Harsovul lui Matei Basarab

 

Hrişovul lui Radu Mihnea voievod către Radu, Dobrota şi alţi pentru jumătate din Măţăul de Jos, dăruit de Vlad Ţepes strămoşilor lor.

Hrisoavele de "milă" (scutire de impozite) acordate de către domni unor persoane sau instituţia erau înnoite şi întărite prin noi hrisoave, aproape la fiecare schimbare de domnie, pentru a se avea o evidenţă a lor la vistieria domnească. În cazul de faţă, beneficiarii erau, în primul rând, locuitorii satului Măţăul de Jos, prin obţinerea scutirii de plată a dărilor ţării şi, în al doilea rând, săracii şi invalizii din oraşul Câmpulung. În schimbul acestor scutiri, locuitorii satului Măţăul de Jos erau obligaţi să întreţină pe aceşti bolnavi săraci, să lucreze la morile lor şi la tot "ce le va trebui", precum şi la biserici.

Important de reţinut din documentul de mai sus este faptul că aceste scutiri şi obligaţii le-au avut locuitorii satului începând cu primii domnitori ai ţării, până la Matei Basarab, precum şi după aceea, până în anul 1761, când s-a dat ultimul hrisov de acest fel, întărit de Constantin Nicolae Mavrocordat voievod, adică, în total, o perioadă de peste 400 de ani. Hrisovul lui Radu Leon voievod, din 8 mai 1665, arată că satul Măţăul de Jos a avut această milă din "Descălicătoarea Ţării". În acest hrisov însă termenul "săracilor" din hrisovul lui Matei Basarab este înlocuit cu "mişeilor", care, apoi, se repetă în toate celelalte hrisoave de mai târziu date satului Măţăul de Jos, fără a se mai pomeni vreodată de "săraci".

În pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu se găseşte termenul de "mişel" sau "gubav" cu sensul de lepros. În procesele de divorţ, dacă unul din soţi era "gubav", se admitea desfacerea căsătoriei. În judeţul Vlaşca a existat o moşie cu numele Gubăvia, şi alta denumită Mişei, fapt care denotă existenţa unor lazarete de leproşi, ca şi la Rm. Vâlcea unde a existat o colonie de "mişei".

Dr. Pompei Samarian, analizând hrisovul de mai sus al lui Matei Basarab, precum şi ale domnitorilor de mai târziu, ajunge la concluzia că "săracii" şi "mişeii" din Câmpulung, de îngrijirea cărora se ocupau locui torid din satul Măţăul de Jos, în schimbul scutirilor de dări către domnie, erau infirmi din războaiele duse de voievozii Ţării Româneşti pentru închegarea statului şi apărarea independenţei. "Voevozii — spune autorul — simţeau obligaţia faţă de aceşti "săraci" să le acorde anumite drepturi fără nici o împotrivire, pentru sacrificiile aduse ţării şi împlinirea datoriilor pe câmpiile de luptă, până la jertfirea vieţii".

Am văzut mai sus că termenul de "săraci" din hrisovul lui Matei Basarab este înlocuit în hrisoavele ulterioare cu acela de "mişei", tocmai pentru a se preciza că este vorba de bolnavii leproşi, iar nu de săracii infirmi, care nu puteau munci şi trăiau din mila publică. În nici un caz nu poate fi vorba de infirmii din războaie.

Formula dim hrisovul lui Matei Basarab că Măţăul de Jos... "n-a fost în rândul ţării, ci a fost de treaba şi hrana săracilor şi a gârbovilor şi a şchiopilor din oraşul domniei mele din Câmpulung... să aibă a lucra la morile lor şi la toate trebile lor, ce le va trebui şi la biserici", începînd cu hrisovul de la Radu Leon şi până la ultimul din 1761, este înlocuită cu formula: "a-i păzi, a-i hrăni, a-i căuta, să le dreagă moara şi să le repare biserica", cu alte cuvinte bolnavii de lepră, adunaţi la Câmpulung, trebuiau, în primul rând, păziti.

Această pază era o măsură de profilaxie, urmărind să împiedice ieşirea bolnavilor din leprozerie, fapt care ar fi periclitat sănătatea publică. Tot în vederea unei izolări complete "mişeii" îşi aveau moara şi biserica lor, pe care măţăuanii aveau obligaţa să le menţină în stare de funcţionare.

Din celelalte hrisoave de scutiri acordate satului Măţău de Radu Leon, Grigore Ghica şi Duca Voievod, pe lângă termenul de "mişeii", mai întâlnim şi pe cele de gârbovi, şchiopi, ologi, şi orbi, care ne dau mai mult o explicaţie a gradului de infirmitate fizică la care ajunseseră "mişeii" din cauza leprei. Duca voievod îi mai numeşte şi "deznodaţi". Începând cu hrisovul lui Şerban Cantacuzino, din 25 aprilie 1682, până la 20 octombrie 1761, termenul întrebuinţat în documente este exclusiv cel de "mişei", din documente rezultând, de asemenea, că locuitorii din Măţăul de Jos erau îndatoraţi "să-i caute şi la alte trebi ale lor" şi să le repare "chiliile" (locuinţele).

Din enumerarea voievozilor din hrisovul lui Matei Basarab redese limpede că, aproape de la întemeierea principatului Ţării Româneşti, a existat la Câmpulung un aşezământ de asistenţă socială pentru leproşi, pus sub ocrotirea domnească, iar satului Măţău i s-au acordat o serie de scutiri de la vistierie, pentru îngrijirea acestora.

Se pune acum întrebarea: unde era situată această colonie de leproşi? în hrisoavele de scutiri date satului Măţăul de Jos de către domnitorii ţării nu se indică alt loc decât oraşul Câmpulung.

"Din oraşul domniei mele din Câmpulung", spune Matei Basarab, "din oraş din Câmpulung" sau "mişăilor ce se află la Câmpulung", spun ceilalţi domnitori. C. Alexandrescu afirmă că: "Radu Basarab, în sentimentele sale umanitare, a fondat, la Măţău, un ospiciu de infirmi, pentru adăpostirea orbilor, gârbovilor, ologilor şi altor nenorociţi, înzestrându-l însuşi cu acea moşie (adică Măţăul de Jos, n.n.) şi scutind populaţia acestor nenorociţi (sic!) de orice dăjdii de peste an".

În Enciclopedia Română din 1938 citim: "Radu Negru a creat la Măţăul de Jos, lângă Câmpulung, un ospiciu pentru adăpostirea şchiopilor, gârbovilor, ologilor şi altor infirmi", că "acest ospiciu era o colonie — un sat — investit cu anumite privilegii, pe care Neagoe Basarab îl înzestrează cu moşia Licura din Vâlcea".

Afirmaţiile nu corespund adevărului istoric. În primul rând, în Ocolnica de hrisoave a satului Măţău nu s-a menţionat niciodată că la Măţău ar fi fost înfiinţat un "ospiciu" pentru adăpostirea acestor nenorociţi. În toate hrisoavele se spune clar că satul Măţăul de Jos este al săracilor din oraşul Câmpulung. De asemenea, în nici unul din ele nu se vorbeşte de "săracii" sau "mişeii" din Măţăul de Jos, ci numai din Câmpulung şi din nici un document nu rezultă faptul că acest ospiciu a fost înzestrat cu moşia Măţăul de Jos, sau că moşia moşnenilor măţăuani ar fi fost cândva proprietate domnească sau închinată acestei colonii de leproşi de vreun voievod al ţării.

Neagoe Basarab, când a reînnoit privilegiile acordate satului Măţău, cu acea ocazie ar fi pomenit şi de "înzestrarea" lui menţionată de Enciclopedia română, cu moşia Licura din judeţul Vâlcea care, apoi, ar fi fost trecută în toate hrisoavele de mai târziu. Este mai verosimil să credem că Neagoe Basarab a dat această moşie pentru îngrijirea "mişeilor" din Rm. Vâlcea, dar nu din Câmpulung.

C. Rădulescu-Codin afirmă că "ospiciul era chiar în Măţău", că la Câmpulung, în Muntenia, încă din secolul al XVI-lea, calicii aveau alăturea de oraş un sat, Măţău, care nu era locuit decât de "guşaţi, de ologi şi calici". Referindu-se la hrisovul lui Radu vodă Leon, din 1665, el arată că "acesta aminteşte şi cartea lui Negru Vodă, dată calicilor pentru Măţău". Mai departe — spune el — "de patru ori pe an Vistieria de starostelui de calici câte 25 de lei pentru a fi împărţiţi între ei, că încă de pe când Câmpulungul era capitala ţării, domnia s-a interesat de calici şi Vistieria i-a ajutat".

Afirmaţia nu corespunde realităţii istorice, deoarece C. Rădulescu-Codin, deşi cunoştea hrisovul lui Matei Basarab dat satului Măţăul de Jos, se lasă indus în eroare de G. Ionescu-Gion şi de alţi istorici care s-au ocupat de această problemă. Nici unul din documentele amintite nu menţionează că satul Măţău ar fi fost locuit de "guşaţi", de ologi şi de "calici" şi că, vorbind de hrisovul lui Radu Leon din 1665, însuşi Negru Vodă ar fi dat cartea sa de scutire petru Măţău. De asemenea, afirmaţia conform căreia starostele de mişei primea de la Vistierie câte 25 de lei de patru ori pe an, care urmau să fie împărţiţi între aceştia este pură invenţie. Din nici un hrisov din ocolnică nu rezulta că mişeii din Câmpulung ar fi avut un staroste al lor. Cât despre pretinsul ajutor dat de Vistierie calicilor, vom lămuri mai jos această problemă.

Dacă am lua drept bune toate afirmaţiile din lucrările citate mai sus, ar trebui să credem că o colonie de leproşi, un "ospiciu" sau un "azil" a existat chiar la Măţău, sau că acest sat ar fi constituit el însuşi această adunătură de infirmi sociali. Nici un toponimic din cuprinsul hotarului Măţău nu ne relevă însă acest fapt, pentru că ar fi trebuit să întîlnim vreo urmă care să ne amintească că aici a fost odinioară o colonie, sau o aşezare de "mişei" sau de "calici", ori "guşaţi". Denumirea "Măţăul de Milă" este dată de hrisoavele domneşti spre a se preciza obligaţia locuitorilor moşneni ai acestui sat de a întreţine pe leproşii din Câmpulung, iar nu pentru că locuitorii săi ar intra în categoria leproşilor. Dovada evidentă o constituie însuşi faptul că o parte din locuitorii acestui sat au cumpărat de la moşnenii din Suslăneşti o seamă de moşii, printre care şi funia Stroiasca, cu sume mari de bani, fapt oare dovedeşe că ei aveau posibilităţi materiale şi exclude starea de invaliditate şi sărăcie a beneficiarilor ospiciului înfiinţat la Câmpulung. După aceşti autori, locuitorii Măţăului de Jos ar fi urmat să se păzească, hrănească, şi îngrijească singuri, în timp ce documentele ne arată că aceşti locuitori formau o categorie socială de oameni sănătoşi, aveau moşii cu acte domneşti de stăpânire, dar aveau în sarcină paza şi hrana "mişeilor" din Câmpulung, în schimbul iertării de dăjdii către cămara domnească. Pe "mişei" trebuie, dar, să-i căutăm numai la Câmpulung, unde-i menţionează documentele şi nu în cuprinsul oraşului, ci undeva în afară.

Începând cu anul 1797, s-au pornit o serie de judecăţi pentru revendicări de pământuri între orăşenii cîmpulungeni pe de o parte şi armaşul Bănică Urianu, pe de altă parte. Aceste pământuri se găseau în "Câmpul Mişeilor", în afara oraşului, în partea dinspre miazăzi, pe lângă Râul Târgului, la câteva sute de metri de intrarea actuală în gară. Acest teren, peste care s-au întins locuitorii oraşului cu stăpânirea, se mărgineşte la est cu Râul Târgului, la nord cu Valea Sf. Gheorghe, la sud cu valea ce se numeşte Curmătura, iar la apus se întindea până la Podul Banului, sub obrejă. În această parte de loc şi-au avut "mişeii" chiliile, moara şi biserica, iar denumirea de "Câmpul Mişeilor" se păstrează şi astăzi la orăşenii câmpulungeni, cu indicaţia topografică dată de documente.

Ulterior, deşi capitala ţării se mută de la Câmpulung la Curtea de Argeş, apoi la Târgovişte şi în cele din urmă la Bucureşti, izolarea leproşilor a continuat să se facă tot la Câmpulung, constituindu-se, astfel, o tradiţie pentru satul Măţăul de Jos, denumit impropriu şi "satul mişeilor" sau "Măţăul de Milă".

Am văzut, de asemenea, în hrisovul lui Matei Basarab că satul Măţăul de Jos, pentru grija purtată "mişeilor", era scos din rândul satelor ţării, adică era scutit de dări către domnie. Această "milă" (scutire) o aveau măţăuanii, după cum spun hrisoavele, din "Descălicătoarea Ţării", de când domnia îşi avea scaunul la Câmpulung. În hrisovul lui Radu Leon din 1665, pe lângă dările menţionate în hrisovul lui Matei Basarab, ei mai sunt scutiţi: de lucru domnesc, de către "bănişorii de judeţ", iar domnul porunceşte, ca şi înaintaşul său, că nici un birar sau dregător domnesc să nu-i "supere" de aceste dări. Duca voievod, la 1674, adresându-se măţăuanilor, le spunea ca, din toată osârdia, să-i păzească şi să-i hrănească pe aceşti mişei.

Hrisovul lui Matei Basatab

Harşovul lui Radu Mihnea către Neacşul pârcălab din Câmpulung (1614 iun. 22) pentru părţile de moşie şi rumani din Măţăul de Jos, Dumitru şi Dragoş Bâtcă

Cu trecerea timpului şi schimbarea domnilor, exploatarea feudală se accentuează tot mai mult, iar numărul dărilor creşte cu venirea fiecărui domnitor. Nicolae Mavrocordat, în anul 1716 aprilie 20, de la conacul de la Brâncoveni, dă un hrisov de milă unui număr de 55 de capi de familie (lude), moşneni din satul Măţău, pe care îi iartă "de ploconul steagului, de podvoade, de mertiee, de cai de olac şi de ţimir, de cai împărăteşti, de cară de oaste, de zaherele şi de satarale ce se pun pe silişti, de părpăr şi fumărit, de dijmărit şi de oierit", în schimb să aibă a da pe an Vistieriei 150 de ughi (galbeni) în şase rânduri şi să îngrijească, să păzească şi să caute pe mişeii din Câmpulung, obligaţie avută din vechime. Cămara domnească avea nevoie de sume tot mai mari de bani şi ţăranii erau aceia care suportau toate aceste nevoi.

Nu toţi moşnenii măţăuani se bucurau de această milă domnească, ci numai cei 55 de "lude". Acest nou aşezământ sub formă de cislă era o impunere nouă şi destul de grea. Un an mai târziu, următorul domri, Ioan Mavrocordat, reduce numărul moşnenilor scutiţi de la 55 la 30 de lude, fără însă să reducă în mod proporţional obligaţia din aşezământ (rumptoarea), astfel, că cei 30 de lude trebuiau să plătească Visteriei 100 de ughi în patru rânduri, pe lângă obligaţia de a "căuta" de "mişeii" din Câmpulung, domnitorul poruncind, totodată, boierilor ce vor fi cislaşi şi altor strângători de bani să nu-i asuprească şi nici să-i supere cu vreo altă dajdie, precizare pe care domnitorii o făcea mereu cunoscând lăcomia boierilor şi strângătorilor de biruri.

Cei 100 de ughi ceruţi de Vistierie erau plătiţi în modul următor: câte 28 de ughi la "samă" (termenul de plată, n.n.) mare, la plocoanele bairamului şi la cheltuielile ei, iar la plata haraciului restul de 16 ughi. La acest pasaj din document se referă, probabil, C. Rădulescu-Codin, când afirmă că Vistieria da starostelui de mişei câte 25 de lei de patru ori pe an, spre a fi împărţiţi între aceştia. În primul rând, în document, nu este vorba de lei, ci de "ughi", monedă de aur, care circula pe acea vreme în ţara noastră, iar în al doilea rând, suma nu constituie un dar domnesc pentru mişei, ci dimpotrivă un bir în plus pus asupra satului Măţău, în folosul Visteriei domneşti.

Atât din hrisovul din 7 mai 1735, al lui Grigore Ghica cât şi în cel din 27 ianuarie 1736 al lui Constantin Nicolae Mavrocordat, date satului Măţău, pe lângă obligaţiile de mai sus, reiese că moşnenii măţăuani trebuiau să plătească impozite pentru porcii care depăşeau numărul de 250 de capete, ca şi pentru oile ce depăşeau numărul de 800. Această nouă impunere era şi mai apăsătoare, ştiut fiind că ocupaţia de căpetenie a măţăuanilor era creşterea vitelor, îndeosebi a oilor. Ei erau însă scutiţi de căratul buţilor cu vin de la Piteşti la Bucureşti, dar obligaţia, prevăzută în actele domneşti de mai înainte, de a asigura hrana şi paza "mişeilor", ţinerea în bună stare a morii şi a bisericii, precum şi repararea chiliilor acestora rămâne în continuare tot în seama lor. Acest aşezământ a rămas în vigoare până la 20 octombrie 1761, când a fost dat cel din urmă hrisov de milă pentru mişeii din Câmpulung. Cât va mai fi durat această situaţie nu se ştie. Cert este că la 1797, locuitorii câmpulungeni intraseră demult în stăpînirea Câmpului Mişeilor şi, poate că şi leprozeria fusese desfiinţată, fapt care făcuse pe domnitori să supună la unele dări către Vistierie pe sătenii din Măţăul de Jos, aducându-i, treptat, în rândul celorlalţi supuşi ai ţării.

Tot greşită este şi părerea doctorului TNT. Vătămanu care, încearcă să demonstreze că aşezările acestor leproşi s-ar fi aflat în apropierea Câmpului Mişeilor, undeva de-a lungul drumului mare. În sprijinul acestei afirmaţii el menţionează documentul nr. 9 din 7 mai 1735 din Codexul (Ocolnica) Mişeilor, prin care Grigore Ghica vodă obligă pe măţăuani să le dreagă moara, biserica şi chiliile, prin această ultimă denumire în sensul de aşezări gospodăreşti individuale ale leproşilor, autorul citat înţelegând satul Chilii, pendinte de comuna Măţău, situat la aproape 4 km sud-est de oraşul Câmpulung, Câmpul Mişeilor nu trecea dincolo de apa Râului Târgului spre răsărit, iar chiliile leproşilor nu s-au aflat niciodată în partea dinspre Măţău a oraşului Câmpulung, ci numai de partea dreaptă a râuluii.

În lucrarea citată dr. N. Vătămanu publică şi un hrisov de la Radu Mihnea voievod, din 15 noiembrie 1621, document de o deosebită importanţă, întrucât este singurul original, care atestă existenţa "mişeilor" la Câmpulung şi scutirea de dări către Vistierie a locuitorilor din Măţăul de Jos, ca să fie "de posluşania lor, înaine de hrisovul lui Matei Basarab din iunie 1639. Autorul începuturilor medicinei afirmă că "codexul mişeilor sau ocolnica de hrisoavele satului Măţău, cum o denumim noi, nu este altceva decât o înşiruire cronologică de copii de hrisoave domneşti de reînnoire a privilegiilor acordate acestor mişei, din care ar rezulta că aceste copii n-ar fi în totul autentice.

La Acad. R.S.R. există un pergament prin care, la 1679 (7187) aprilie 1, Şerban Cantacuzino întăreşte şi înnoieşte hrisoavele înaintaşilor săi de scutire a măţăuanilor de dările şi podvoadele către domnie, aceştia în schimb urmând să aibă grija "mişeilor" din Câmpulung. Acest act nu este menţionat în "codexul mişeilor". Cel din codex poartă data de 1682 (7190) aprilie 25 şi este o poruncă către birardi şi slujbaşii domneşti din judeţul Muscel ca să nu mai asuprească pe sătenii din Măţăul de Jos cu dări pentru Măţăul de Sus sau pentru alte sate, căci "sunt daţi să fie ie treaba mişeilor din Câmpulung şi pentru hrana lor", "numai să-şi plătească ei partea lor de dajdie, iar pentru alţii să nu se bântudască".

Harsovul lui Matei Basatab

Hrişovul lui Matei Basarab (1644 oct. 8) către Neacşa şi fratele ei Badea Toacă pentru moşie în Suslăneşti şi Măţăul de Jos.

Porunca nu face nici o aluzie la hrisoavele domneşti anterioare de scutiri, cum fac celelalte documente, ci numai aminteşte pe locuitorii satului în acest context, spre a-i deosebi de ced din Măţăul de Sus, care nu se bucurau de scutiri, întrucât acest sat făcea parte din satele "aflate în rândul ţării". În această poruncă se aminteşte, tangenţial, de scutirea acordată locuitorilor din Măţăul de Jos, pe când în hrisovul de scutiri din 1679 aprilie 1, se înşiră toate dările de care este apărat satul Măţăul de Jos.

Probabil că la întocmirea Codexului, la 1761 oct. 20, măţăuanii, în loc să aducă hrisovul din 1679 aprilie 1, au adus porunca cu data 1682 aprilie 25. O dovadă în plus că acest Codex a fost întocmit avându-se în faţă hrisoavele originale. Porunca domnească ne mai procură o altă informaţie foarte importantă faţă de documentele anterioare şi ulterioare şi anume că Măţăul de Jos nu era scutit cu totul de obligaţiile faţă de Vistieria domnească, căci, locuitorii acestui sat "numai au să-şi plătească ei partea lor ce le va fi de dajdie, iar pentru alţii să nu se bântuiască", nici să fie asupriţi cu dări peste puterea lor, pentru care ce plânseseră domniei.

Rezultă din aceasta că aşezământul "mişeilor" îşi pierduse din importanţa sa de altădată, datorită împuţinării, dacă nu dispariţiei complete a acestor bolnavi. Impunerea satului la dăjdii era tocmai o consecinţă a nefuncţionării leprozeriei. După 1621 numărul leproşilor a scăzut pînă la dispariţie, dovada fiind trecerea treptată a locurilor din Câmpul Mişeilor în stăpânirea orăşenilor şi existenţa vânzărilor între săteni către sfârşitul secolului al XVII-lea, ca nişte vechi stăpâni pe aceste locuri.

"Rumptoarea" pe care o face Nicolae Mavrocordat satului Măţăul de Jos, la 20 aprilie 1716, cu 150 de ughi este tot o urmare a inexistenţei leproşilor la Câmpulung, fapt în urma căruia scade valoarea scutirilor acordate prin hrisoave cu obligaţii exprese către Vistierie.

Documentul publicat de dr. N. Vătămanu păcătuieşte prin transcrierea greşită a textului chirilic din original, ceea ce face pe autor să ajungă la unele concluzii eronate. Numele voievodului care întăreşte stăpândrea lui Radu, Bucur şi Milea (nu milă) este Vlad iar nu Radu, cum afirmă autorul; turcul "Mândru" este în realitate Măndus, iar "Ialna" este "Alba mişala", ca să cităm numai câteva.

Matei Basarab, în hrisovul său din iunie 1639, face o enumerare exactă a înaintaşilor săi, începând cu prima domnie a lui Radu Mihnea. Dintre domnitorii anteriori acestuia mai menţionează pe Alexandru voievod, "moşul" lui Radu Mihnea, pe Moise voievod, pe Mircea Ciobanu, pe Radu de la Afumaţi, pe Neagoe Basarab, strămoşul său, iar mai înainte de acesta pe Vădislav voievod şi pe Vlad voievod, deci pe cei mai importanţi din şirul domnilor ce s-au perindat în scaunul Ţării Româneşti până la Radu Mihnea, care au dat cărţi de scutire "mişeilor" de la Câmpulung şi măţăuanilor. Vlad voievod, menţionat în acest hrisov nu poate fi altul decât Vlad Ţepeş; el şi nu — după cum susţine TNT. Vătămanu — Radu de la Afumaţi este cel care a întărit stăpânirea lui Radu, Bucur şi Milea peste jumătate din Măţăul de Jos "pentru slujba ce i-au slujit", iar după ce s-au "mişelit" şi au fost duşi în leprozeria de la Câmpulung, această parte de moşie a fost lăsată urmaşilor lor din Măţăul de Jos şi consătenilor de acolo, ca să le poarte de grijă, să-ii hrănească şi să le fie de ajutor. Tot ca o răsplată, le mai face şi o moară mai jos de oraş, lângă Câmpul Mişeilor. N-a fost un caz singular, asemenea danii fiind în obiceiul timpului.

În 1552 (7060) martie 9, Mareea Ciobanul întăreşte stăpânirea lui Mihnea pârcălabul peste partea de ocină din Stăneşti a lui Mogoş care, îmbolnăvindu-se de lepră, o dăruise lui Mihnea, ca să-l hrănească "cât va mai avea suflet".

Prin hrisovul din 1621, Radul Mihnea nu face altceva decât să reîntărească stăpânirea lui Radu, Dobrotă, Oprea, Neguţ şi Vlad peste o jumătate din Măţăul de Jos, care a fost a strămoşilor lor Radu, Bucur şi Milea. Cele două "mişale", Rada şi Alba, au dat mărturie în scris pentru acest lucru, precum şi pentru faptul că sătenii din Măţăul de Jos, inclusiv sus-numiţii, s-au bucurat de mila domnească prin scutire de dări, ca să poarte grija "mişeilor" din Câmpulung, că aşa arăta hrisovul lui Vlad voievod, furat de turcul Măndus (nu Mândrul) în perioada tulbure din ţară, după moartea lui Mihai Viteazu, până la venirea la domnie a lui Radu Mihnea. Măndus turcul voia, poate, să stoarcă de la măţăuani o sumă de bani în schimbul hrisovului de la Vlad voievod.

Prin mărturia celor două "mişale" conform căreia hrisovul de la Vlad Ţepeş a intrat, prin furt, în mâna turcului, Radu Dobrotă, Oprea, Neguţ şi Vlad obţin de la domnie o nouă carte de întărire pentru acea jumătate de sat din Măţăul de Jos, urmând ca Măndus turcul să nu mai aibă "nici o treabă cu această moşie. Radu Mihnea, la darea hrisovului de întărire strănepoţilor lui Radu, Bucur şi Milea, nu face decât să amintească tangenţial că locuitorii dn acest sat sunt scutiţi de dări spre a purta de grdje "mişeilor" din Câmpulung, fără să menţoneze hrisovul de scutire dat măţăuanilor. În prima sa domnie, nici pe cele ale domnitorilor dintre cele două domnii ale sale, documente pe care, la 1639, le-a văzut Matei Basarab cu ocazia acordării şi înnoirii scutirilor pe seama măţăuanilor.

Din cele de mai sus rezultă că satul Măţău are o vechime destul de mare în trecutul ţării noastre. Conform tradiţiei orale, locuitorii din Măţăul de Jos şi-au părăsit satul "de frica barbarilor" adăpostindu-se în pădurea dinspre vârful Chiciorii, pe care, cu timpul, au defrişat-o, înjghebîndu-şi un sat. Dacă faptele s-ar fi petrecut conform tradiţiei, atunci se pune întrebarea firească: pentru ce locuitorii satului Suslăneşti nu şi-au părăsit vechea aşezare, care se găsea chiar în calea "barbarilor"? Cauza deplasării Măţăului de Jos din vechea sa aşezare o vom lămurii mai departe. Nu este exclus însă ca în timpul frecventelor războaie, care au avut loc în decursul timpului, nu numai locuitorii din Măţăul de Jos, ci şi cei din Suslăneşti să se fi refugiat în păduri, pentru ca după potolirea urgiei, să se întoarcă la casele lor.

Harsovul lui Matei Basatab

Cartea a 24 boieri hotarnici din 1667 iul. 11 de alegere a delniţei lui Dragomir Bâtcă din Măţău.

Vechea vatră a satului Măţăul de Jos se găsea numai la un kilometru şi ceva de satul Suslăneşti, pe Valea Măţăului, în "Căminuri", fapt atestat de numeroase documente. Astfel, la 1676, Duca voievod întăreşte lui Voicil, nepotul Manii din Măţăul de Milă, stăpânirea peste o moşie din Stroiasca.

Într-o carte de judecată din 20 iunie 1805, dată moşnenilor Jumărăşti, fiind vorba de "alegerea" moşiei acestora, se spune, referitor la hotar: "coboară în valea Suharului şi pe vale în jos până în Măţăul cel vechi, ce-i zice de Milă şi tot pe matca văii Măţăului până în Argeşel".

De asemenea, în ocolnica hotarului moşiei Suslăneştilor din 8 aprilie 1707 (7215), se arată că hotarul - "coboară pe valea Chiciorii, prin Măţăul de Jos, până unde se împreună văile, unde se chiamă "poarta veche" apoi "apucă piscul Nucului în sus până în fântâna de sub mal".

Cu alte cuvinte, la împreunarea acestor văi era "poarta" satului Măţăul de Jos, informaţie destul de preţioasă ca şi altele cu ajutorul cărora se poate determina vechea aşezare a acestui sat.

Din analiza documentelor existente se constată că măţăuanii n-au avut niciodată proprietăţi la răsărit de apa Argeşului, în timp ce unii din locuitorii satului Suslăneşti au avut atât în Măţăul de Sus, cât şi în Măţăul de Jos. În 1644 oct. 8, Matei Basarab împuterniceşte pe Neaga, fata lui Voico Toacă, să "ţină" toată partea de moşie din Suslăneşti, "câtă se va alege", împreună cu fratele ei Badea, iar partea tatălui ei Voico, cât a avut în Măţău, să o "ţină" cei trei fii ai ei, parte pe care o au cu zapis de la moşul lor şi pe care voia s-o ia numitul Badea. La 1671 iulie 25, a venit în faţa celor 24 de boieri hotărnici Stoica ceauşul din Suslăneşti, zicând că are şi el moşie în Măţăul de Sus, prezentând o carte domnească de stăpînire. Numiţii boieri, făcând cercetare, au constatat că moşul lui Stoica a avut o delniţă la Măţău, în câmp şi cu loc de casă, pe care delniţă au dat-o hotărnicii să o stăpînească în partea Măţăului de Milă.

Tot atunci a venit şi Neacşa, altă fată a lui Voico Toacă, căsătorită în Albeşti, zicând că are şi ea jumătate din delniţă cuvenită lui Stoica ceauşul, că sunt fraţi, cu zapis de la tatăl ei Voico şi pentru care moşie avusese până cu Badea, fratele ei, înaintea lui Matei Basarab. Hotărnicii le-au dat această delniţă în stăpânire şi să facă ce vor voi cu ea Constantin Şerban voievod, la 13 decembrie 1656, în judecata dintre Lunea ceauşul din Nămăeşti, fiul lui Stanciu şi nepot al lui Oprea vătaful din Suslăneşti, întăreşte stăpânirea lui Lunea şi unchilor săi pe părţile de moşie şi rumânii ce au avut tatăl şi bunicul său în Nămăeşti, iar moşiile din Suslăneşti "şi din alte sate, unde se vor afla, peste tot, pe din două" cu Darie Roşul, fiul lui Neguţ vătaful din Suslăneşti. Mai întăreşte stăpânirea lui Lunea Ceauşul şi unchilor săi şi peste o livadă de fân, numită Odor (Hodor) din hotarul Suslăneştilor, care a fost a lui Lunea "de dedină mai dinainte vreme".

Această livadă se află la apus de apa Argeşelului, în partea de miazănoapte dinspre Măţăul de Sus care, împreună cu alte locuri închinate mănăstirii Câmpulung ori vândute orăşenilor câmpulungeni de diverşi locuitori din Suslăneşti şi Măţău, formau un hotar cu Măţăul de Sus. Hrisovul amintit mai arată că, pentru dovedirea vechii stăpâniri a acestor moşii, ei se mai judecaseră şi la divanul lui Matei Basarab, cu care ocazie au fost prezentate cărţi de stăpânire de la Petru voievod şi fratele său Alexandru voievod, fiii lui Mircea Ciobanul. O altă dovadă că hotarul satului Măţău a făcut parte cândva din hotarul satului Suslăneşti este şi faptul că funia Stroiasca, partea de la apus de Argeşel, intrată în stăpânirea măţăuanilor din Măţăul de Jos, cu care se învecina, se întindea, ca şi funia Dăneasca-Cacaleaţa a Coceneştilor, din hotarul Bădenilor până în acela al Poenariilor, adică întocmai cât se întindea vechiul hotar al Suslăneştilor.

Toate aceste dovezi ca şi altele ne fac să credem că satul Măţău, sub cele două denumiri ale sale: Măţăul de Sus şi Măţăul de Jos, a făcut parte din satul Suslăneşti, de care s-a despărţit însă, cu mult înainte de apariţia lui în documente. Nu poate fi vorba de fuga unei părţi din locuitorii satului Suslăneşti dintr-un motiv de forţă majoră care i-ar fi determinat să-şi părăsească locuinţele şi moşiile. Dacă ar fi fost aşa, fugarii ar fi căutat un pământ mai bun decât acela al satului de origine sau al Măţăului de azi, în afara ariei de întindere a vechiului sat. În istoria poporului nostru au fost numeroase cazurile când, din pricina asupririi, a birurilor sau a exploatării nemiloase a feudalilor, multe sate sau părţi din ele şi-au părăsit vechile lor aşezări, mutându-se în alte părţi ale ţării sau peste hotare.

Nefiind la mijloc o cauză politică care ar fi determinat pe o parte din vechii locuitori ai satului Suslăneşti să-şi părăsească vetrele, trebuie să admitem fenomenul roirii acelora ale căror propiretăţi se aflau, în majoritate, pe teritoriul actualului sat Măţău, în dreapta Argeşeluluî, fără a ieşi însă din vechile hotare ale satului lor de baştină. În timp, s-au produs două roiri, dar nu se poate determina când anume au avut loc şi nici ordinea în care s-au produs. Ceea ce se poate preciza este că un grup şi-a ales noua vatră a satului la o depărtare de numai aproximativ 1,5 km de actuala aşezare a satului Suslăneşti, pe Valea Măţăului, în "Căminuri" unde şi-a ridicat noi locuinţe şi o biserică în prezent dispărută, al cărei loc este şi astăzi marcat printr-o cruce de piatră.

Harsovul lui Matei Basatab

Cartea a 24 boieri hotarnici din 1671 iun. 25 de alegere a moşiei moşnenilor Floreşti din Măţăul de Sus.

Aici s-a aşezat grupul care a format satul Măţăul de Jos sau Măţăul de Milă, obligat de domnie să îngrijească de leproşii din oraşul Câmpulung.

Al doilea grup s-a stabilit în Măţăul de Sus, satul "birnicilor", la marginea Măţăului actual, în partea dinspre Câmpulung, la o distanţă de circa 4 km de Suslăneşti, în cotul format de şoseaua ce vine din oraş şi cea care se desparte de aceasta şi apucă către Suslăneşti, unde a înjghebat un sat nou cu biserică al cărei altar este, de asemenea, semnalat de o cruce, lângă măgura din jos de "Fântâna Rece".

Odată stabilite noile aşezări ale celor două sate, vom căuta să determinăm şi hotarele lor.

Dintr-o hotărnicie a celor 24 de boieri, din 1667 (7175), luaţi "prin răvaşe domneşti" de locuitorii din Măţăul de Jos, pentru a se separa partea lor de moşie, constând din 13 delniţe în acest sat, de cele 7 delniţe ale feciorilor lui Voinea Roşu din Câmpulung.

Se arată că trecând la "împietrirea" (punerea pietrelor) hotarelor moşiei, au pus prima piatră dinspre Suslăneşti, în poalele Ghiocilor, a doua piatră în muchea Văii Ghiocilor, a treia în muchea Văii Spinilor, "împotriva siliştei", apoi pe Valea Spinilor în sus până în hotarul Măţăului de Sus, la salcie, unde au pus piatră în muchea văii. De aici au mers pe hotarul Măţăului de Sus şi de Jos până în Coasta Balii, unde au pus piatră la Vranghiţa veche.

Hotarul merge apoi mai departe, până în Piscul lui Dan şi pe Valea Putinii în sus până în Valea Cerbului, apoi pe vale în sus până în Podişor şi de aici, printre valea lui Ioan şi cea a Iliei, până în vârful Chiciorii, unde s-a pus piatră lângă o altă piatră, pusă mai dinainte vreme. Din vârful Chiciorii, hotarul continuă până în "calea cea bătrână". Cei 24 de boieri au stabilit ca sătenii din Măţăul de Jos să stăpânească "din hotarul lui Voinea Roşu toată siliştea până în Valea Măţăului şi pe această vale în sus până în capul Malului şi tot pe vale în sus, prin lacuri, prin vârful Suharului, până în Cornul Aninişului, unde să hotărăşte cu Stroeştii". Acestea ar constitui aria de întindere a hotarelor satului Măţăul de Jos şi vecinătăţile sale. De reţinut este faptul că, spre apus, hotarul acestui sat nu mergea până în hotarul Poenarilor, ci până la hotarul Măţăului de Sus.

Această carte de hotărnicie este primul document în care se întâlneşte denumirea Măţăul de Sus. Din punct de vedere teritorial şi fiscal, acest sat este separat de Măţăul de Jos, deşi unii locuitori aveau proprietăţi în ambele sate. Din punct de vedere administrativ, ele formau însă un singur sat.

Patru ani mai târziu, la 25 iunie 1671, sunt luaţi iarăşi 24 de boieri hotărnici ca să "aleagă", de data aceasta, delniţele birnicilor din Măţăul de Sus şi ale feciorilor lui Voinea Roşu, fiul lui Neacşul pârcălabul din Câmpulung. Cu această ocazie au fost alese birnicilor 8 delniţe, dintre care patru sunt numai căminuri fără locuri în câmp, iar alte trei căminuri, tot fără locuri în câmp, s-au cuvenit feciorilor lui Voinea Roşu. Un cămin a rămas să fie al moşului Savu, iar "celelalte două s-au împărţit acum". Trecând la stabilirea hotarelor, cei 24 de boieri hotarnici arată: "din moşia oraşului iese pe Valea Siliştei până în capul Siliştei de jos, iese pe din jos de Silişte până în capul Măgurelei, apoi pe gura Văii lui Bude, pe dinaintea bisericii, merge hotarul drept deasupra muchiei Blenzii, unde iese poteca şi de aici drept peste Valea Coastei în vârful Mareşului". Actul fiind rupt nu se mai vede continuarea hotarului pin cătunul Chiliile dinspre moşia oraşului, ca să ajungă în Valea Manii, la gura Bucimilor, unde boierii hotărnici au pus din nou piatră, ca şi în Calea Carului, de unde, pe vale, hotarul merge până în moşia Poenarilor. Siliştea satului — arată hotărnicii — au lăsat-o neîmpărţită, unde să ţină ilecare cum a ţinut şi până acum.

Harsovul lui Matei Basatab

 

Hotararea a 24 de din 1671 iul. 25 pentru partea de moşie a lui Voinea Roşu din Câmpulung şi a lui Stoica Ceauşul din Suslăneşti.

De prin a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, cele două Măţăuri au avut de îndurat exploatarea şi nsuprirea feudală. Pentru a face faţă sau a scăpa de nenumăratele cereri ie biruri şi dăjdii, unii dintre locuitorii din aceste două sate au fost nevoiţi să se vândă rumâni, împreună cu delniţele lor, moşierilor feudali din Câmpulung sau de prin alte părţi. În hrisovul din anul 1614 iunie 22, Mhinea voievod întăreşte stăpânirea lui Neacşu pârcălabul din Câmpulung si jupaniţei lui Dragomira şi fiilor lor, peste o moşie din Măţăul ie Jos, partea lui Vintilă din Săteni, "cât se va alege, de peste tot hotarul şi cu doi vecini: Dumitru şi Dragomir, cumpărată de Neacşu pârcălabul de la Paraschiva postelnicul din Boleasa, ginerele lui Vintilă din Săteni cu 5000 de aspri".

Tot lui Neacşu i se mai întăreşte stăpânirea peste alte două delniţe şi rumâni: Voico cu delniţă lui şi Chirciu cu delnţa lui in Măţăul de Jos, cumpărate de la Barbu, fiul lui Mihăilă, cu 1000 de aspri, precum şi peste delniţă Ştefoaia — a lui Ştefu — cumpărată de la Micu, fiul lui Barbu, cu 1 000 de aspri încă din vremea lui Radu Şerban voievod.

Toate aceste delniţe de moşie se găsesc, după poziţia topografică actuală, în partea de nord-est, din hotarul Măţăului de Jos până în hotarul oraşului Câmpulung, ocolind Măţăul de Sus, iar vânzarea lor şi a rumânilor avuseseră loc cu mult înaintea cumpărării lor de către Neacşu pârcălabul care, pe cele mai multe, le lua de la alte mâini, deci înainte de anul 1600.

Dragomir rumânul, de care vorbeşte hrisovul de mai sus şi care nu-i altul decât Dragomir Bâtcă, se răscumpără pe sine de rumânie în 1633, contra a 33 de ughi de la Stanciu, fratele lui Voinea Roşu fiii lui Neacşu pâîrcălabul, iar în 1639 răscumpără şi moşia cu 10 ughi şi jumătate, moşie separată la 1667, de cea a feciorilor lui Voinea Roşu, de către cei 24 de boieri hotărnici şi înglobată în hotarul satului Măţăul de Sus. Cu această ocazie, Iane, un fecior al lui Voinea Roşu, scoate la iveală o "carte" a lui Radu Leon voievod, în care se arată că moşia nu fusese răscumpărată, dar boierii nu au ţinut seama de document, întrucât constataseră contrariul. Pentru ea se mai judecase şi cu Şerban din Măţău, fiul lui Dragomir Bâtcă şi la divanul lui Constantin Şerban Voievod în anul 1656, când se dăduse câştig de cauză feciorilor lui Voinea Roşu împotriva lui Şerban Bâtcă "cu care a avut pâră şi gâlceavă într-atâtea rânduri", probabil tot pentru această răscumpărare. Ceilalţi vecini — Dumitru, Voico, Chirciu şi Ştefu — au rămas rumâni mai departe la Neacşu pârcălabul şi la feciorii lui împreună cu delniţele lor.

Alţi 24 de hotărnici, care au ales în 1667 cele 13 delniţe ale megiaşilor din Măţăul de Jos (delniţa de 79 de stânjeni), de cele 7 delniţe ale feciorilor lui Voinea Roşu, au dat în plus megiaşilor o funie şi jumătate, fiind loc mai rău, surpat şi cu pădure. Rezultă deci că, în afară de cele cinci delniţe din hrisovul din 1614, dintre care una fusese răscumpărată de Dragomir Bâtcă în 1639, Voinea Roşu sau tatăl său, Neacşu pârcălabul, mai stăpânea alte trei delniţe de moşie în hotarul Măţăului de Sus, pe care cei 24 de hotărnici le-au ales cu această ocazie. Din hotărnicia din 25 iunie 1671, se vede că aceste delniţe erau numai "căminuri" (casa cu grădină şi curte) fără locuri în câmp, ca şi cele patru rămase megiaşilor din Măţăul de Sus. Un cămin fusese dat lui Savu care, probabil, nu făcea parte din ceata megiaşilor.

Totalizând suprafeţele menţionate, constatăm că în cele două Măţăuri au fost, la început, 30 de delniţe, iar din hrisovul din anul 1614 vedem că cei ce s-au vândut rumâni, s-au vândut împreună cu delniţele de moşie pe care le moşteniseră. Din această analiză reiese că, din vechiul sat-matcă Suslăneşti, au roit 30 de familii 20 în Măţăul de Jos, iar alte 10 în Măţăul de Sus.

Un alt caz de rumânie în Măţăul de Jos este cel relatat de hrisovul lui Matei Basarab din 28 aprilie 1646, dat lui Stan şi Lupu, feciorii Iui Badea din Măţăul de Jos, prin care îi apăra de rumânie de către Cungre şi Ionaşco, feciorii lui Radu Robu din Suslăneşti. Numitul Badea fusese rumân pe o aelniţă din Măţău a acestuia din urmă, iar în zilele lui Petru Cercel (1583—1585) fugise de pe acea moşie, în vremea când rumânii erau slobozi să se mute de pe o moşie pe alta, plătind "găleata" stăpânului moşiei. După moartea lui Badea şi a lui Radu Robu, feciorii acestuia din urmă au vândut lui Stan şi Lupu acea delniţă cu 2 000 de aspri. După câtăva vreme, Cungre şi frate-său Ionaşco au voit să, rumânească pe Stan şi pe Lupu pentru motivul că tatăl lor Badea fusese rumân la Radu Robu, dar Matei Basarab hotărăşte ca Stan şi Lupu să fie liberi, căci nu i-a apucat "legătura lui Mihai Viteazu" pe acea moşie - lui Cungre şi Ionaşco, şi nici un boier nu putea rumâni pe cineva în vremea lui Petru Cercel.

Despre alte cazuri de rumânie actele satului nu mai pomenesc nimic.

Cu ocazia hotărniciei din 25 iunie 1671, s-au ales birnicilor (Floreşti) opt delniţe, iar lui Stanciu pârcălab, zece dilniţe. O altă delniţă, a Mojeştilor, s-a ales de a altor moşneni, la Malul de Răsună, care merge din valea Siliştei, "din piatră în piatră", până unde "se hotărăşte" cu oraşul. Din căminurile de la lene al lui Voinea Roşu, cinci s-au repartizat lui Stanciu şi părtaşilor săi, iar birnicilor li s-au dat trei căminuri. Aceştia din urmă trebuiau să mai ţină şi căminurile raportate la alte patru delniţe ale lor, dar locurile din câmp, din pădure şi "de peste tot hotarul" s-au dat lui Stanciu pârcălabul şi verilor săi, pentru că le cumpăraseră cu 58 de ughi, iar un cămin s-a dat Savului. Cu alte cuvinte, unii dintre birnici reuşiseră să mai răscumpere parte din moşiile şi căminurile vândute lui Voinea Roşu, care au fost alese cu ocazia acestei hotărnicii. În 1679 martie 14, Stanciu pârcălabul împreună cu fratele său dau mărturie pentru un Nicoară ca să ţie o delniţă şi cu căminul de casă în Măţăul de Sus. De asemenea, s-a mai dat o delniţă lui Şerb al lui Bâtcă şi lui Şerb cel mare al lui Ţuncă tot în Măţăul de Sus.

În decembrie 1674, Oprea meşterul şi fratele său Oancea, Stan, Radu, Dragomir, Stanciu, Badea, Manea şi Vodcilă cu fratele său Oancea din Măţău, vând popei Neculcea, lui Scarlat, lui Iane Roşu şi fratelui său Ghiura şi lui Lunea al lui Dragomir al Florii din Câmpulung o parte de moşie în Măţăul de Sus cu patru căminuri în sat, "din hotarul oraşului în sus" până în vale, în "binul" (confluenţa) văilor; până în capul siliştei şi pe lângă măgură până în calea Carului şi pe vale în sus, până în Valea lui Bude şi pe vale în sus, până în vârful malului şi până în Râpa Blenzii şi de aici în Calea Mareşului şi pe această cale în jos, iar în hotarul oraşului.

Numiţii cumpărători, la 2 februarie 1680, iau 12 megieşi ca să le aleagă aceste părţi de moşie. Au ales partea lui Dragomir al Florii care se "hotărăşte" pe din jos cu orăşenii, iar pe din sus cu. Ghiura, şi lungul moşiei din hotar până în hotar. Dar pentru că această parte era mai slabă şi plină de pădure, i-au mai dat Valea Coastei (Urjii) până în Calea Mareşului care, "pe din sus se hotărăşte cu Stanciu pârcălabul din Măţău şi merge pe hotar până în malul Blenzii şi pe acest mal în jos, pe deasupra cânepilor, până în Valea Oarzei (Urjii), unde se ascute piscul şi pe pisc în sus până în calea Mareşului". Siliştea a rămas să fie stăpânită de fraţi.

Harsovul lui Matei Basatab

Harta hotarelor (aproximativă) Măţăului de Sus şi de Jos, Coceneştilor, Suslăneştiolor şi Chilii către sfârşitul veacului al XVII-lea

Cât priveşte delniţă Mojasca, pretinsă de Vlăjogi — Mojeşti — care au purtat pentru ea numeroase judecăţi cu moşnenii măţăuani, s-a dovedit, cu ocazia cercetărilor, că ea fusese cumpărată de la Voinea-Roşu de neamurile lui Dumitru Cotocea. Mojeştii pretindeau că această delniţă se află la Malul Blenzii, împreună cu trei căminuri în silişte. În anul 1713, moşnenii Ţuncheşti-Floreşti dau Mojeştilor o moşie de a lor la Malul de Răsună pentru delniţă ce le-au ales cei 24 de hotărnici şi pentru care avuseseră multe dispute. Pentru a-şi dovedi dreptul de stăpânire a acestei delniţe, Mojeştii au prezentat un zapis cu data 1704 luna martie, prin care un Franţă şi cu soţia sa Voica au vândut trei căminuri de casă la măgură, în vârful Măţăului, lui Lunea Mojescu, din care pretind ei că se trag. De asemenea, au mai scos şi o carte de hotărnicie cu anul 1604, în care se arată că cei 24 de hotărnici au ales lui Lunea. Mojescu o delniţă la Malul de Răsună şi trei căminuri în siliştea satului. Cu ocazia judecăţilor între aceste două cete de moşneni, ambele acte s-au dovedit false.

Prin decizia Curţii de Apel secţia a II-a din Bucureşti cu nr. 79 din 1856 septembrie 4, a fost anulată hotărârea Tribunalului Muscel, dată în această pricină precum şi "alegerea" făcută de inginerul T. Rădulescu, prin care se dădea Mojeştilor delniţa la malul Blenzii şi se hotărăşte ca să se pună "în lucrare" înscrisul de învoială din 1823 prin care Vlăjogeştii şi ceilalţi părtaşi ai lor se îndatorau a plăti clacă moşnenilor măţăului, pentru că atât ei, cât şi părinţii lor, au mărturisit în acel act că n-au moşie în Măţău, iar prin hotărârea nr. 112 din 1837 a Tribunalului Muscel au fost îndatoraţi a respecta această Învoială şi a plăti claca stabilită.

Curtea de Casaţie, prin hotărârile sale cu nr. 76 şi 30 din anul 1863, "respinge recursul Mojeştilor", infirmând şi hotărnicia cu nr. 19/1842, făcută pe numele lor.

Afară de neamurile lui Voinea Roşu au mai fost şi alţi orăşeni care au avut proprietăţi în hotarul satului Măţăul de Sus. Astfel, la 1677, unchiaşul Oprea din Măţău şi cu feciorii săi vând lui Tudor şi lui Ene logofătul o livadă de fân ce se împreună cu a lui Sima în "slemnea (coama) piscului" şi din sus până în calea Mareşului, iar pe din jos, "se hotărăşte" cu popa Neculcea. În 1687 (7195) aprilie 16, Fotea şi fratele său Iane, feciorii lui Oprea Cojocarul, vând diaconului Stanciu o livadă, de fân în hotarul Măţăului, pe Mareş în sus. În 1723, Mihăilă Săpunarul din Câmpulung vinde părintelui Daniil de la biserica Bărăţiei un loc de fân în Bâţcana. În 1738 ian. 4, Gheorghe Wolf lasă prin diată bisericii catolice nişte livezi de fân şi locuri de arătură în hotarul Măţăului celui Vechi, care livezi "pe din sus, se învecinesc cu popa Gnigore, din lacul Măţăului până în Valea Putinii, spre Malul de Răsună şi pe din jos", despre hotarul oraşului, cu Lixandru măcelarul, Ana Şedoaia şi Radu Băcanul până iarăşi în valea Putinii. Au mai avut proprietăţi în Măţău,. Apostol Racoviceanu, alături cu Suleştii-Durduni, Ion Săulescu şi Ion Popa din Câmpulung, provenind din zestrea soţiilor lor. Tatăl preotului Ion Albuţ tot din Câmpulung, cumpără o livadă de fân în Coasta Putinii, de la Vlad, fiul lui Şerb Bâtcă.

Din motive economice, unii dintre moşnenii satului şi-au zălogit părţile lor de moşie pentru bani, unele dintre aceste părţi de moşie fiind răscumpărate, altele rămânând în mâinile creditorilor pentru totdeauna în 1682, Stanciu, fiul lui Dragomir Ţuncă, vinde, pentru doi ughi, lui Voicu, fiul lui Lupu din Măţău, un loc de silişte cu căminul de casă între măguri, care loc fusese zălogit la Voinea Roşu din Câmpulung. În 1681 aprilie 8, Necula şi Isar, verii lui Stanciu de mai sus, împreună cu Gheorghe, Nicola şi Stanciu, fiii lui Radu Roşu, unchiul lui Lunea ceauşul, toţi din Nămăeşti, vând lui Şerb şi fratelui său Voicu, feciorii lui Lupu din Măţău, jumătate dintr-o livadă şi dintr-un loc cu 60 de ughi, moşie ce se învecina cu cea a lui Voinea Roşu, până "în vârf despre Măţău". Neamul lui Lunea ceauşul, deşi se mutase la Nămăeşti, mai avea în stăpânire locuri atât în Suslăneşti, satul său de origine, cât şi în Măţăul de Sus, unde, după cum vedem, începuseră a le vinde măţăuanilor. Aceasta ne întăreşte afirmaţia că satul Suslăneşti şi cele două Măţăuri se găseau în cuprinsul aceluiaşi hotar de pământ, încât nu se mai putea preciza care este cota parte a unui moşnean în sânul colectivităţii. Moşnenii Vişoi, căutau pe diferite căi să acapareze cât mai multe pământuri ale moşnenilor săraci sau cu pământ puţin, decăzându-i din calitatea de moşnean în aceea de clăcaş chiar pe moşiile pe care stăpâniseră din moşi-strămoşi. Toate acestea au dus la delimitarea prin hotărnicie, a întregului pământ din cele două Măţăuri, precum şi a funiei Stroiasca.

Astfel, în anul 1846, o parte din moşnenii măţăuani au cerut Tribunalului Muscel să delege pe inginerul T. Rădulescu ca să le delimiteze moşia satului de cea a vecinilor şi loturile lor personale între ele. Lucrările au început în anul 1848 şi au durat până în 10 iunie 1850, iar în 1851, hotărnicia a fost depusă la Tribunal spre "formăluire" şi s-a prescris la 6 dec. 1852 în satul Măţău. Numitul inginer, pe baza hotărniciilor dn 1667, şi din 1671 şi a altor acte, întocmeşte o nouă hotărnicie pentru pământurile cuprinse în Măţăul de Sus şi în cel de Jos, care totalizau acum 31 de delniţe.

Punctul de plecare al alegerii şi măsurătorii hotarului despărţitor a fost ales fântâna de sub Chicioră (la Şipoate) de la care hotarul apucă drept la Ţarină, în capul Suharului şi ps muchia Suharului în jos, până la fântâna de sub muchia Suharului, apoi pe valea Suharului în jos, pe lângă povarna Vişoilor, până în capul Strâmbului (Malul Mare), până la cotitura văii. Alegerea făcută până aici formează hotarul despărţitor dintre Măţăul de Jos şi moşia Stroiasca, proprietatea Vişoilor şi a părtaşilor lor.

De la cotitura Văii Strâmbului, tot pe vale, pe sub Malul cel Mare, hotarul apucă spre apus pe la fântâna popii Muşat, până unde se împreună Valea Hogii cu Valea Suharului. De aici înainte, tot spre miazănoapte, până unde se împreună Valea Spinilor cu Valea Hogii şi cu Valea Măţăului, "unde se zice la Ghioci". De la cotitura Văii Strâmbului până la Ghioci hotarul apucă spre apus, pe Valea Spinilor, până la o salcie în dreptul Piscului Tatului, ce este hotar despărţitor între Măţăul de Sus şi Măţăul de Jos. De aci, tot pe Valea Spinilor în sus şi pe pisc, către apus, pe din sus de Malul de Răsună, peste Valea Siliştei, ajunge în gura Văii Putinii. Până la acest punct, începând de la Ghioci, moşia Măţăul de Sus şi de Jos se învecinează cu delniţele lui Voinea Roşu, care se stăpânesc de orăşenii câmpulungeni.

În continuare hotarul trece peste Valea Siliştei, prin dosul Fârţanei, iar din muchea Fârţanei, prin grădina protopopului Dumitrache, peste drumul cel vechi al oraşului şi peste Valea Urjii, în muchea din calea Mareşului. Apoi prin livada lui popa Ghiţă şi a popii Docsache, prin livezile Simioneştilor, hotarul trece peste Valea Bărbuşii la Mărcuşani, şi pe din sus de povarna lui Niţă Mărcuşanu până în hotarul Groşanilor şi la gura Bucimilor. Din Valea Siliştei şi până la acest punct moşia Măţăului se învecinează cu moşia oraşului Câmpulung.

Mai departe, pe latura despre miazăzi, pe lingă moşia moşnenilor Poenari şi a mănăstirii Râncăciov, apucă drept la o piatră de lângă un carpen şi d-aici la movila din dreptul pietrii Iederii, de la care hotarul continuă pe Valea Bradului, azi Valea Iederii, apoi valea Băjenarului, taie Piscul Bradului, pe calea cea bătrână până în dreptul pietrii din Cornul Chiciorii, de la care coboară la fântâna de la Şipoate, unde se încheie hotarul. Din movila din dreptul pietrii Iederii şi până la această fântână, moşia Măţăul de Sus şi Măţăul de Jos se învecinează cu funda Stroiasca.

Peste tot, moşia satului Măţău — după ce s-a scăzut delniţa Mojasca, socotită de 45 de stânjeni — însumează: la izlaz, sterpiş şi siliştea satului 702 pogoane mari, 20 de prăjini şi 12 palme, care, împărţite pe 31 de delniţe, revin la o delniţă 22 de pogoane, 16 prăjini, 2 degete şi 4 linii. La acestea se mai adaugă şi cele 593 de pogoane, 13 prăjini şi 4 palme, totalul livezilor din Ţarină în jos, în total 1296 de pogoane, 11 prăjini şi 16 palme.

S-a stabilit cu această ocazie că în tot hotarul Măţăului sunt cinci moşii şi anume: Lupescu, Călăraşu, Ţunchescu, ce le zic şi Floreşti-Bârnici, Bâtculescu, ce le zic şi Neculeşti-Bârnici şi Sulescu din care se trag Durdunii, tot Bârnici. După unele frământări, s-a stabilit ca întregul hotar să se împartă pe delniţe, nu pe moşii, cum cereau moşnenii Floreşti şi Bâtculeşti, ci după cum urmează:

Harsovul lui Matei Basatab

De remarcat în cele spuse până acum este faptul că, alegerea pământurilor în cele două Măţăuri s-a făcut pe delniţe, iar înlăuntrul acestora pe funii după spiţa de rudenie, alcătuită "după a moşnenilor arătare". Împărţirea definitivă, "pogoneşte", în sânul unui neam a rămas neefectuată, pentru că încă nu se obţinuse hotărârea Curţii de Apel în procesul dintre moşnenii măţăuani şi Vlăjogi pentru delniţa Mojasca.

S-a mai stabilit, cu ocazia acestei hotărnicii, că orice moşnean va cădea cu căminul în chinga altuia, să fie dator a da loc pentru loc, conform pravilei. Clăcaşii vor aparţine de proprietarul pe a cărui chingă vor cădea.

Pagina Anterioară