Campulung Muscel's own encyclopedia

Istoria localităţii Mioarele:

Stroiasca

Cumpărările de moşii de către locuitorii din Măţău, îndeosebi de către cei din Măţăul de Jos, s-au îndreptat şi extins, cu precădere, în funia Stroiasca, situată în partea de miazăzi a vechiului hotar al Măţăului de Jos, care, în vechime aparţinuse moşnenilor suslănişteni. Această funie se întindea din apa Argeşelului spre apus, pe lângă funia Dăneasca — Cacaleaţa — a Coceneştilor până în hotarul Poenarilor, în piatra din Valea Iederii, hotar cu Măţăul de Sus. Partea de la răsărit de Argeşel a acestei funii a rămas mai departe satului Suslăneşti. Partea cumpărată de măţăuani cuprinde funiile: Stroiasca, Călărăşeasca şi Suslăneasca, denumire pe care o vom folosi mai mult, până la stabilirea adevăratului ei nume.

În anul 1707 (7215) aprilie 8, moşnenii din Suslăneşti, din proprie iniţiativă şi după cărţile şi hotărniciile vechi ce aveau, au înconjurat toate semnele hotarului lor, întocmind o nouă hotărnicie, fără a fi asistaţi de un portar domnesc sau de boieri hotărnici, numiţi în acest scop, în urma unei cereri sau judecăţi. Trecând la arătarea semnelor acestor trei funii: Stroiasca, Călărăşeasca şi Suslăneasca, se arată că: din apa Argeşului, hotarul apucă în sus pe lângă Coasta lui Vlad şi pe Calea Băşicurilor la o piatră în cale, dă în Coastele Băşicurilor la altă piatră, apoi trage în capul piscului care vine de la Păr, de aici iese în alt cap de pisc, al Cireşului şi, pe lângă o salcie sălbatică, trage în Cornul Aninişului, de unde, apoi, ajunge în Valea Mare şi, prin trecătorile Vălcelilor, trece Valea Mare şi, pe lângă hotarul Jugurului, trage în plopii cei mari, în Valea Rea (Dracului), de aici pe vale în jos, prin fundul Bradului, alături cu Poenarii, merge drept în Valea Bradului (azi Valea Iederii), împotriva pietrii Iederii. Apucă, apoi, Valea Bradului (Iederii) în sus, alături cu moşia Măţăului, iese deasupra Chiciorii şi, prin fântâna de sub colţul Chiciorii — Şipoate —, apucă valea în jos până în capul Suharului. De aci, drept în Calea Măţăului, unde sunt trei pietre albe, apoi pe valea Chiciorii în jos, prin Măţăul de Jos, unde se împreună văile, la poarta veche, apucă Piscul Nucului în sus până la un loc şi în urmă, pe vâlcea şi prin fântâna de sub mal, iese deasupra malului şi dă drept în Calea lui Roman, unde se învecinează cu Rumâneştii etc.

Moşii şi părinţii moşnenilor suslănişteni au vândut între timp aceste funii moşnenilor măţăuani, câmpulungenilor şi altor cumpărători încât, din muchia Strimbului, hotarul dinspre Suslăneşti taie în curmeziş atât capul hotarului stroiesc şi suslănesc, cât şi partea călărăşească până în notarul Cacaleţilor — Dăneşti, rămânând Suslăneştilor, din hotarul măţăuanilor spre Argeşel, un "codru" (o bucată) de loc ce se numeşte Ţarina Mărăcinului şi a izlazului, însă numai pe jumătate, căci cealaltă jumătate este stăpânită de Matei pârcălabul din Măţău şi de neamul lui, cumpărată de la neamurile Suslăneştilor în "trupul" celor trei funii de mai sus. Au mai fost şi alte vânzări în aceste funii făcute de "neamurile" Suslăneştilor către măţăuani, unele mult mai vechi, precum şi de la 1800 încoace. Cele mai numeroase cumpărături de la moşnenii din Suslăneşti le făcuseră Ene, Neagoe şi Stanciu, feciorii lui Lupu. Ceilalţi fraţi ai lor, Voicu şi Şerb, au cumpărat moşii în Măţăul de Sus şi de Jos. Astfel, la 1681 aprilie 8, cei din urmă cumpără de la Gheorghe, Nicola şi Stanciu, fiii lui Radu Roşu şi de la Necula şi Isar, feciorii lui Lunea Ceauşul, toţi din Nămăeşti, jumătate dintr-o livadă şi dintr-un loc, cu preţul de 60 de ughi.

În 1667 mai 5, Voicu luase de zestre de la Voicu, Şerban şi popa Ion din Suslăneşti o livadă la piscul Nucului, la căsătoria sa cu Floarea, sora acestora. Deposedarea de pământuri a moşnenilor din Suslăneşti la apus de apa Argeşelului, atât în cele două Măţăuri, cât şi în cele trei funii de către moşnenii măţăuani, ca urmare a numeroaselor vânzări, a dus, începând cu secolul al XIX-lea, la o nouă stabilire a hotarului despărţitor dintre aceste două sate. Ocolnica moşnenilor suslănişteni închipuia, simbolic, stăpânirea de odinioară a satului lor în partea despre Măţău. Nefiind oficială, ea n-a fost luată în considerare la nici o altă alegere de hotare sau judecăţi, decât numai acolo unde părţile cădeau de acord cu ea. Neînţelegerile împotriva acestei ocolnici s-au ivit pentru Ţarina Mărăcinului, pe care suslăniştenii o revendicau, fapt care a dus la numeroase judecăţi.

În 1803 august 18, Bucur şi Niţu Vişoiu, împreună cu Tănase din Jugur, se plâng domniei împotriva suslăniştenilor care, printr-o alegere făcută pe baza unei ocolnice vechi, le-au cotropit un loc de la Mărăcine cumpărat de strămoşii lor de la neamul Nămăeştilor, şi pe care hotarnicul luat de ei, dovedind netemeinicia alegerii Suslăneştilor, li—l lăsase în stăpânire fapt în urma căruia Suslăneştii, nemulţumiţi, făcând "apelaţie" la domnie, au anulat alegerea Vişoilor, întărind pe acea a lui Constantin Condicarul. Văzând însă că Nămăeştii vând Mărăcinele celor din Suslăneşti, Vişoii fac din nou "apelaţie" la domnie. La 18 decembrie acelaşi an, moşnenii măţăuani se învoiesc cu moşnenii din Suslăneşti ca moşia Mărăcinele, afară de partea ce o stăpânesc Nămăeştii, să o ţină pe jumătate Bucur Vişoiu şi Matei Voicu Bălăceanu din Măţău, iar cealaltă jumătate Neguţeştii. Peste câtăva vreme însă, cei din urmă au declarat că această învoială au admis-o fiind siliţi de ispravnici cu închisoare şi bătăi, fără însă să poată dovedi această afirmaţie.

În judecăţile ce au urmat pentru Ţarina Mărăcinului, Tiniile Dracului şi funia Stroiasca, moşnenii măţăuani au fost reprezentaţi prin vechilii Matei Voicu Bălăceanu şi Bucur Nicu Vişoiu din Măţău, împreună cu Tănase, fiul lud Tănase din Jugur, ca zestraş în hotarul Măţăului, iar din partea moşnenilor din Suslăneşti a fost prezent popa Ştefan. În 1804 iulie 14, vechilii măţăuanilor primesc de la ceata care îi împuternicise suma de 68 de taleri pentru cheltuielile judecăţii la Bucureşti cu popa Ştefan. Moşnenii Neguţeşti şi Nămăeşti se jeluiesc lui Constantin Ipsilanti voievod împotriva măţăuanilor şi orăşenilor câmpulungeni pentru moşia Suslăneasca. S-au numit "boierinaşi alegători" la cererea ambelor părţi, care să cerceteze pricina la faţa locului. La 1805 iunie 20, după citirea actelor de stăpânire ale părţilor în litigiu şi a vecinilor de moşie, trecând la alegerea hotarului despărţitor dintre Suslăneşti şi Măţău, aceştia spun: "din apa Argeşelului, spre apus, prea puţină stăpânire le-au mai rămas moşnenilor din Suslăneşti şi nu la un loc, ci petice, iar despre partea hotarului din jos, unde au măţăuanii cele mai multe cumpărături de la neamurile din Suslăneşti cu zapise, hrisoave şi cărţi de judecată, s-a constatat că Suslăneştii au vândut toate părţile lor, încât capul hotarului ce pleacă din muchia Strâmbului, taie în curmeziş atât capul hotarului suslănesc şi stroiesc, cât şi partea călărăşească până în hotarul Cacaleţilor, rămânând Suslăneştilor numai din stăpânirea măţăuanilor la vale, spre Argeşel, un codru de loc ce se numeşte Ţarina Mărăcinului şi a izlazului".

Dar şi aici cereau măţăuanii să stăpânească cu două cărţi de judecată, una din 1733 fevruarie 4, a răposatului vornic Merişanu şi alta a răposatului armaş Constandin Brezoianu, cu anul 1743 iulie 25, conform căreia urma ca Matei pârcălabul şi cu fiii săi, Cârstea şi Grigore din Măţău, "să stăpânească toate pământurile ce le avea Matei şi neamul său cumpărate de la neamurile Suslăneştilor în hotarul Stroiasca, Călărăşasca şi Suslăneasca". În cartea armaşului Brezoianu se vorbeşte de un loc la Mărăcine, ca să-l stăpânească tot feciorii lui Matei pârcălabul, dar pentru care măţăuanii n-au putut prezenta zapise, această Ţarină a Mărăcinului şi izlazului, precum şi codrul Năpârteni se stăpânesc de Suslăneşti până în Argeşel, care codru de la Mărăcine — susţineau cei din Suslăneşti — l-ar fi scos cu carte domnească şi cu jurământ, fără însă să poată dovedi afirmaţia lor.

Partea de apus de apa Argeşelului, din pricina vânzărilor şi stăpânirilor în petice — spun "alegătorii" — nu s-a putut împărţi cu sfoara, rămânând ca atât locurile cât şi livezile înfundate să fie stăpânite ca în vechime.

Această "alegere" fiind luată în dezbatere la judecata ispravnicilor la 1 iulie 1805, se hotărăşte ca Bucur Vişoiu să stăpânească livada de la Stroiasca, numită Tiniile Dracului, iar mai înainte Dosul Stroieştilor, în baza unui zapis de cumpărare din anul 1701, de la Neacşa, fata lui Oprea Nicoară din Suslăneşti, pe care livadă o pretindea acum popa Ştefan, frate de moşie cu vânzătoarea, în baza unei cărţi de judecată a agăi Matei Mogoşescu din anul 1729, document care s-a dovedit fals, cel autentic fiind din anul 1719 şi aflându-se atunci la Nicolae Vătaful din Bărbuleţu, judeţul Dâmboviţa, de când acesta luase parte la hotărnicie, ca vechil al polcovnicului Panait. Cât pentru Ţarina Mărăcinului, după cartea armaşului Brezoianu, ispravnicii consideră că este tot a măţăuanlor, deoarece s-a dovedit că fusese cumpărată de feciorii lui Matei pârcălabul, iar acuma se găsea în stăpânirea Suslăneştilor, datorită faptului că fusese "împresurată" după moartea lui Matei pârcălabul. Şi fiindcă Suslăneştii n-au putut dovedi nici cu înscrisuri, nici cu martori, cum a intrat această Ţarină în stăpânirea lor, judecata a hotărât să o ţină măţuanii, ca pe un bun al lor.

Pentru Piscu Şesului, moşnenii măţăuani au prezentat 11 zapise de vânzări, intervenite între ei sau cu orăşenii, cu o vechime de la 28—118 ani de stăpânire, precum şi o carte de împărţire făcută între dânşii în anul 1713. Suslănistenii împresuraseră rău acest trup de moşie cu ocolniţa lor, "din care cauză nici nu o legalizaseră, lăsând să treacă 98 de ani, pentru a se învechi această pretenţie a lor". În faţa actelor de stăpânire prezentate de măţăuani, ei n-au mai avut cuvânt de împotrivire şi s-a hotărât ca tot aceştia să stăpânească numitul pisc al Şesului cum l-au stăpânit de peste 100 de ani.

De asemenea, ispravnicii mai hotărăsc că livada de la Piscul Nucului să rămână în stăpânirea lui Matei Bălăceanu, care o avea cu zapis de la Voicilă, fiul lui Cârstea Călăraşul din Măţău, iar nu cu zapisul de la Nămăeşti, care vorbeşte despre o altă livadă. Piscul Nucului, din vechime, fusese hotar despărţitor între satul Suslăneşti şi Măţău, dar, între timp, acele livezi fiind vândute măţăuanilor, hotarul Suslăneştilor s-a mutat tot mai la vale, în moşia lor. Dovedindu-se şi de "alegătorii" de la faţa locului că nu este împresurare, precum bănuiau Suslăneştii, ci veche stăpânire a măţăuanilor, s-a găsit cu cale "ca să se urmeze stăpânirea" aşa cum a fost.

Nemulţumiţi de această hotărâre isprăvnicească, popa Ştefan şi alţi moşneni Neguţeşti din Suslăneşti au făcut apel la Constantin Alexandru Ipsilanti voievod şi astfel, prin anaforaua veliţilor boieri din 27 iulie 1805, întărită de domn la 4 august în acelaşi an , se confirmă cartea de judecată a ispravnicilor. Cu această ocazie, se întăreşte stăpânirea lui Bucur Vişoiu, ca urmaş al lui Matei pârcălabul, asupra funiei Stroiasca din livada Călăraşilor, în sus până în Poiana Bradului şi în lung pe lângă funia Cacaleaţa, "până se loveşte cu locul de deasupra Bradului", după cum scrie hrisovul lui Constantin Brâncoveanu, din 17 aprilie 1698, dat lui Ene Lupu, părintele lui Matei pârcălabul.

Cât priveşte învoiala din 18 decembrie 1803, intervenită între moşnenii din Suslăneşti şi cei măţăuani, conform căreia Bucur Vişoiu şi Matei Voicu Bălăceanu, vechili ai moşnenilor măţăuani, urmau să stăpânească moşia Mărăcinul, pe din două cu Suslăneştenii, afară de partea aparţinând celor din Nămăeşti şi să nu se mai pornească judecăţi, nici pentru această moşie, nici pentru hotarul Măţăului, moşnenii din Suslăneşti susţineau că ar fi făcut-o de nevoie, de frica bătăilor şi a închisorilor; fiind însă chemaţi în faţa domnitorului, ei n-au putut dovedi afirmaţia, retractând cele declarate anterior şi mulţumindu-se a accepta hotărârea. Atât cartea ispravnicilor, cât şi anaforaua domnească mai vorbesc şi de alte locuri, care nu intră în hotarul Măţăului, şi la care ne vom referi când ne vom ocupa de satul Suslăneşti. Cu aceste hotărâri se încheie şirul judecăţilor dintre moşnenii măţăuani şi moşnenii suslănişteni, sub forma de cete, pentru hotarul despărţitor dintre aceste două sate şi pretenţiile celor din urmă asupra funiilor Stroiasca, Călădăşeasca şi Suslăneasca, nemairămându-le, în această parte, decât câteva livezi înfundate şi "codrul" de moşie stăpânit de Jumărăşti.

Pentru dovedirea stăpânirii în aceste funii, vechilii măţăuanilor s-au servit de actele tuturor moşnenilor, care au avut cumpărături vechi în Stroiasca, între care se numărau şi moşnenii Ţuncheşti-Floreşti şi alţii. Hotărârea domnească de mai sus este dată numai pe "obrazul" vechililor : Bucur Vişoiu şi Matei Voicu Bălăceanu şi a neamurilor acestora, care nu sunt enumerate. Ulterior, Vişoii, folosind această imprecizie, au căutat să pună stăpânire şi pe părţile acestora, ba chiar să-i decadă din calitatea de moşneni în aceea de clăcaşi pe moşia lor.

În anul 1846, Nită Nitu Vişoiu si Gh. Nitu Vişoiu au cerut Tribunalului Muscel să li se desemneze un inginer hotarnic pentru a alege şi măsura funiile Stroiasca, Călărăşeasca şi Suslăneasca. Tribunalul numeşte pe inginerul Toma Rădulescu care, la 17 iunie acelaşi an, depune în copie hotărnicia însoţită de un raport doveditor cu privire la desfăşurarea lucrării. La 16 septembrie următor, ei cer Tribunalului redeschiderea dosarului privind alegerea acestor funii. La 16 noiembrie sunt chemaţi atât reclamanţii cât şi moşnenii măţăuani şi Poenari, precum Ion Simon Jumărăscu, lipsind moşnenii Coceneşti şi Jugurani, şi se dă citire cărţii de hotărnicie. Moşnenii Coceneşti nu s-au prezentat la judecată, întrucât, pentru hotarul moşiei lor dinspre aceste trei funii, încheiaseră cu moşnenii măţăuani un act de învoială în martie 1845.

După această hotărnicie, semnele ce despart aceste funii de moşiile vecinilor sunt următoarele: din vârful Bradului (Iederii) hotarul apucă prin Poiana Bradului în Valea Rea (Dracului) şi de aici drept în Valea Mare, apoi pe vale în sus până la scursura unei vâlcele, la Deliu, unde s-a găsit o movilă făcută după învoirea cu Coceneştii; de aici la o altă movilă lângă drum, din sus de casa Deliului, de unde apucă drumul cel mare ce merge la Boteni, până la Cornul Aninişului, la movilă, de unde apucă către Argeşel pe lângă funia Cacaleaţa, trece peste Piscul Cireşului, unde s-a găsit piatră pusă, apoi peste Piscul Părului până deasupra livezii Călăraşilor, unde s-a făcut iarăşi movilă.

De aici hotarul se îndreaptă curmeziş spre miazănoapte, trece Valea Stroiasca pe lângă livada lui Ion Simon Jumărăscu, numită Ţarina Mărăcinului şi pe lângă pietrele livezilor preoţilor Muşat şi Simon până în capul Strâmbului, de unde trece Valea Suharului, urcă în muchie şi trage drept la trei pietre din Şes. Apoi pe sub coasta Suharului celui mic, de aici la rădăcina unui plop şi, prin locul fântânii de la Şipoate, drept în piatra din muchea Chticiorii şi tot spre apus, pe calea cea bătrână până în movila din obârşia. Văii Bradului şi pe vale în jos până în piatra Iederii, unde se încheie ocolul acestor funii, care totalizează 664 de pogoane mari, 11 prăjini şi 6 palme, ceea ce ar reprezenta pentru o funie 221 de pogoane mari, 11 prăjini şi 18 palme. Pe această alegere au dat mulţumire numai Viişoii reclamanţi. N-au fost de acord cu ea Ion Simon Jumărăscu, moşnenii Poenari şi măţăuani. Dar, fiindcă hotărnicia era numai pentru ocolul acestor funii, nu şi pentru împărţirea moşiei, Tribunalul confirmă alegerea hotarnicului.

Moşnenii măţăuani: preotul Dinu Lupescu, preotul Muşat, Niţă Bălălău, Oancea din Bălăceanu, Bucur Niţă Bălăceanu, Nicolae Ion Bălăceanu, Dumitrache Voicu Bălăceanu, Niţă Toma, Ghiţă Şucu, Din Decă, Nicolae Şucu, Ion Nică Decă, Spirea Şucu, Din Niţă Şucu şi Ion Gh. Decă, prin jalbă adresată Tribunalului, cer şi ei hotarnic pentru a le alege părţile de moşie ce au în funiile de mai sus. Tribunalul numeşte pe inginerul Gh. Criteanu. La 20 mai 1847, pe baza actelor prezentate de reclamanţi, acesta întocmeşte o nouă hotărnicie a acestor trei funii pe aceleaşi semne indicate şi de T. Rădulescu, dar care, la împărţirea pe pogoane, scoate 814 pogoane, 14 prăjini şi 50 de stânjeni pătraţi. Acest codru de pământ, după arătările reclamanţilor, se stăpânea pe trei moşi:
1. Popa Din Lupescu cu fraţii şi părtaşii lui.
2. Moşnenii Floreşti — Ţuncheşti, Bălălăi şi Bălăceni.
3. Moşnenii Vişoi cu părtaşii lor.

Mai înainte de întocmirea hotărniciei, moşnenii Vişoi declaraseră că stăpânirea acestor funii este numai pe numele lor, dar, după citirea actelor de posesie ale celorlalţi părtaşi măţăuani în aceste funii, afirmaţia a fost infirmată ca şi cea conform căreia cuprinsul celor mai multe acte este pe numele lor.

Hotarnicul a considerat, de asemenea, nejustificată pe aceasta din urmă pentru faptul că moşul lor Bucur Vişoiu, ca fruntaş al satului şi având mai multă ştiinţă de carte, a luat parte la judecăţile cu moşnenii suslănişteni în 1805, în calitate de vechil şi reprezentant al celorlalţi moşneni reclamanţi, fapt pentru care hotărîrea s-a dat numai pe numele său. Apoi stăpânirea reclamanţilor măţăuani, atât în siliştea satului, unde îşi au clădiri pe aceste funii, precuim şi în izlaz sau muscel, este trecută peste îndoita prescripţie a pravilei de stăpânire cu rea credinţă. În cele din urmă, Vişoii au cerut ca cei ce stăpânesc mai mult în silişte şi izlaz să restituie celor ce stăpânesc mai puţin.

Hotărnicia de mai sus n-a putut fi pusă în aplicare din cauza morţii lui Gh. Criteanu, survenită între timp. În 1849, preotul Din Lupescu, moşnenii Ţuncheşti — Floreşti, Bălălăi, Bălăceni şi alţii au cerut Tribunalului Muscel să le numească un alt hotarnic. Este delegat din nou inginerul Toma Rădulescu ca să meargă "de iznoavă la faţa locului.

Să ridice planul şi hotărnicia celor trei funii, arătând, totodată, ce sădiri, clădiri ori livezi are fiecare în cuprinsul acestor funii, afară de Piscul Şesului, dat măţăuanilor prin hotărârea divanului din anul 1805.

La 28 martie 1850, 28 de moşneni măţăuani se plâng la domnie împotriva "jurnalului" încheiat de judecătorie cu ocazia depunerii cărţii de hotărnicie şi a planului de către hotarnic pentru motivul că "boierii judecători" în loc să citească cartea de hotărnicie, să ia în băgare de seamă planul ridicat, sinetele ambelor părţi şi să dea hotărâre prin anaforaua, au citit numai anaforaua din anul 1805, (fără să observe că nu s-a urmat nici o judecată între ei, moşteni devălmaşi, ci numai cu Suslăneştii), socotind ca adevăraţi moşteni numai pe Vişoi, iar pe ei numai cumpărători şi stăpânitori în aceste funii, cu bună şi rea credinţă, iar nu devălmaşi cu numiţii Vişoi. Potrivit acestui punct de vedere, ei nu mai sunt slobozi a mai face clădiri peste cele ce au.

Se împotrivesc dispoziţiei luată de judecătorie de a se trimite din nou hotarnic la faţa locului, însoţit de un membru al judecătoriei şi cer să fie anulată, întrucât e a patra cercetare cu hotarnic la faţa locului şi "îi stinge cu cheltuielile. Mai arată iarăşi că stăpânirea în aceste funii — izlaz, căminuri şi livezi — le-a fost în devălmăşie, ei nefiind cumpărători de locuri înfundate şi cerând să se treacă în hotărnicie toate sinetele pe care le au. Domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, prin rezoluţia pusă, recomandă Departamentului Dreptăţii a face cele legiuite, iar acesta, la rândul său, la 14 aprilie 1850, comunică Judecătoriei Muscel să ia "îndeaproape" băgare de seamă plângerea reclamanţilor" şi să caute "să nu li se facă vreo năpustire împotriva drepturilor ce vor fi având" şi "să-şi tragă asupră-şi răspundere". După trei zile, Tribunalul raportează că nu se poate lua în cercetare cererea jăluitorilor, până nu se va face cercetarea la faţa locului pentru locurile înfundate.

La 6 iunie acelaşi an, paharnicul Gh. Baldovin, unul dintre judecătorii Tribunalului Muscel, delegat cu cercetarea locurilor înfundate ale moşnenilor măţăuani, găseşte 38 de căminuri cu locuri înfundate în aceste trei funii, dintre care 13 sunt aşezate pe aceste funii de peste 30 de ani, iar 25 sunt mai noi de 30 de ani, deşi moşnenii măţăuani susţineau că aceste căminuri sunt vechi şi acolo s-au pomenit. În şedinţa din 24 martie 1853, Tribunalul, intrând în judecarea procesului dintre moşnenii măţăuani şi moşnenii Vişoi, constată că pentru aceleaşi funii s-au făcut patru hotărnicii "fără ca astăzi să se cunoască care din toate aceste alegeri s-ar putea lua în dezbatere judecătorească... ajungând în această prigonire la o nemărginită confuzie".

Întrebându-se părţile care le este pretenţia, odată ce, pentru ocolul acestor funii, este dată hotărârea cu nr. 140/1846, iar pentru împărţirea moşiei în interiorul ocolului, drumul judecăţii rămâne deschis, moşnenii Lupeşti şi părtaşii lor au cerut ca judecata să le acorde dreptul "de stăpânire din vechime în aceste funii împreună cu părtaşii lor, moşnenii Vişoi". Numai după rezolvarea acestei probleme îşi vor face împărţirea funiilor prin "lucrare" de hotărnicie.

Cerându-se moşnenilor Vişoi să arate actele în baza cărora revendică stăpânirea acestor funii, ei prezentară hotărârea domnitorului Constantin Alexandru Ipsilanti, din 4 august 1805, dată în procesul dintre moşnenii măţăuani şi moşnenii Neguţeşti, pentru livada Tiniile Dracului, Ţarina Mărăcinului, Piscul Şesului, livada de la Piscul Nucului şi alte livezi şi locuri pe care le cereau Neguţeştii de la măţăuani, cu care ocazie s-a citit şi cartea de judecată a vornicului Barbu Merişanu din 1733 privind "prigonirea" ce a avut Matei pârcălabul cu Radu Negură pentru moşiile Stroiasca, Călărăşeasca şi Suslăneasca, când a arătat Radu Negură un hrisov mincinos de la Şerban Vodă, iar Matei prezentând o carte a mitropolitului Daniil, semnată şi de boierii cei mari, rămase Radu Negură de judecată şi se dădu lui Matei pârcălabul să stăpânească aceste moşii. În baza acestei cărţi de judecată a lui Barbu Merişanu cereau acum Vişoii să stăpînească numitele funii. Cerându-li-se să arate cartea mitropolitului Daniil, pomenită de Merişanu, spre a se vedea dacă numitele moşii se stăpînesc în delniţe sau funii, Vişoii răspunseră că nu o au.

Tot ei mai prezentară şi o carte isprăvnicească din 19 august 1823, de judecata ce a avut Bucur Vişoiu şi Marina Vişoaica cu Gh. Contor şi alţii, prin care cei din urmă sunt îndatoraţi să plătească clacă celor dintâi, vrând Vişoii să dovedească astfel că numai lor li se cuvin aceste funii de moşie. Ceilalţi moşneni măţăuani prezentară, a rândul lor, nişte adeverinţe de cheltuielile cu care au contribuit, împreună cu Vişoii, în procesul cu Suslăneştii în 1803 şi 1804, care însă nu au fost luate în consideraţie de Tribunal. De asemenea, nu s-a luat ea bună nici cererea măţăuanilor de a nu se numi aceste funii trupuri întregi sau delniţe, precum cereau Vişoii, ci locuri înfundate, deoarece n-au putut proba spusa lor cu acte.

În încheiere, Tribunalul conchide că, întrucât pârâţii Vişoi se socotesc singurii posesori asupra acestor funii, iar reclamanţii pretind că au veche stăpânire, care se reduce însă la stăpânirea cu rea credinţă, îngăduită de pârâţi, neputându-se preciza cum s-a urmat această stăpânire între aceste două cete de moşneni, urmează ca un membru al Tribunalului, împreună cu un hotarnic ales de ambele părţi şi cu carte de blestem de la Mitropolie pentru martorii străini de prigonire, să cerceteze de câtă vreme moşnenii Lupeşti şi ceilalţi au stăpâniri în aceste funii şi care este "cătăţimea cuprinsului ce are fiecare dintr-înşii, urmând ca, după săvârşirea cercetării, să se dea cuvenita hotărâre", pentru "regulata şi liniştita stăpânire în viitor".

Cu cercetarea la faţa locului este însărcinat judecătorul Ion Rudeanu, care, însoţit de protopopul plăşilor, cere reclamanţilor să-i aducă martori care, prin primirea cărţii, de blestem, au făcut declaraţii în scris cum că "stăpânirea, precum este astăzi şi cuprinsurile moşnenilor, aşa o au pomenit din vechime, fără a fi supuşi aceştia la răspundere de clacă", precizând, totodată, vechea stăpânire a 37 de indivizi pentru locurile din izlaz şi din livezi, precum şi de câţi ani şi-au construit casele şi şi-au făcut grădini ori au sădit pruni.

"Afară de locurile şi oamenii numiţi — declară martorii — nu mai cunoaştem alte cuprinsuri în aceste trei funii peste cele ce au Vişoii, iar în izlazurile amândouă, adică despre Poenari şi livezi, vitele tuturor au păscut împreună şi din aceeaşi vreme de când se stăpânesc livezile, urmându-se astfel stăpânirea împreună şi la pădure." N-au putut preciza martori de câte pogoane este fiecare cămin sau livadă, "însă cum se stăpâneşte acum, aşa au fost şi mai înainte".

Tribunalul în hotărârea sa conchide:

1. Toţi cei înscrişi în dosul cărţii de blestem că au avut stăpânire mai mult de 30 de ani în aceste funii îşi vor urma stăpânirea fără răspundere de clacă către Vişoi, urmând ca ambele părţi să-şi ia hotarnic ca să le măsoare acele părţi, care vor fi întărite de Tribunal prin hotărârea definitivă ce se va da. În viitor moşnenii măţăuani să se abţină a mai ocupa alte locuri în numitele funii, socotite proprietatea Vişoilor.

2. Toţi cei care au cuprins căminuri, au clădit case şi au făcut sădiri, dar pentru care n-a trecut prescripţia de 30 de ani pentru stăpânirea cu rea credinţă, se îndatorează a plăti Vişoilor drepturile proprietariceşti.

3. Toţi cei care au drepturi în izlaz şi pădure pentru trebuinţa caselor lor, unde s-a dovedit că au stăpânire veche, sunt apăraţi de clacă, în calitate de devălmaşi.

4. Urmaşii lui Gh. Contor, Niţă Florescu, Anca şi Nică Decă se îndatorează a plăti regulat, pe viitor, clacă Vişoilor, conform hotărârii isprăvniceşti din anul 1823, rămasă definitivă.

Împotriva acestei hotăriri a Tribunalului cu nr. 47/1853, la 4 februarie 1854, moşnenii Ţuncheşti, Bălăceni şi Lupeşti fac apel motivând că moşnenii Vişoi vor să ia acele trei funii numai pe "obrazul" lor, deşi ei se socotesc devălmaşi cu dânşii de sute de ani, cum sunt moşnenii Ţuncheşti în baza hrisovului de la Duca Vodă din 1676, iar moşii şi părinţii lor n-au vândut nimănui locuri până au ajuns la ei hrisov de care Tribunalul n-a ţinut seamă. Ba mai mult, prin această hotărâre sunt obligaţi, unii dintre ei, să plătească clacă Vişoilor, după cartea isprăvnicească din 1823, când s-a judecat Bucur Vişoiu cu Gh. Contor, ce se trage din Stancu Lupu, frate cu Ene Lupu, strămoşul Vişoilor. În 1823, Gh. Contor, pentru ca să nu plătească clacă Vişoilor, a lăsat acel cămin în stăpânirea Vişoilor, trăgându-se la căminurile ce aveau în aceste trei funii, nemaiplătind clacă.

De asemenea, Tribunalul nu a luat în considerare nici zapisul Neguţeştilor din 1675, prin care ei vând lui Şerb, fiul lui Dragomir Ţuncă şi lui Voicu, fratele lui Ene Lupu, din care se trag Bălăceni şi Bălălăii, moşia din Stroiasca, de la Ulm până în hotarul Poenarilor, unde se cuprinde tot izlazul, pădurea şi siliştea, precum nici zapisul prin care o Stanca din Suslăneşti vinde lui Stancu Lupu partea ei de moşie de la Ulm, iarăşi până în hotarul Poenarilor, funia despre Chiciora, pe care au stăpânit-o neîntrerupt până acum. "Ştiindu-se cu veche stăpânire în aceste funii, fiecare părinte şi-a căsătorit feciorii, făcându-le case pe pământul său, alăturarea cu dânşii, cu drept de moştenire în pădure şi în livezi, iar acum, prin numita hotărâre se văd opriţi de la toate acestea, dându-se numai Vişoilor şi clăcaşilor lor dreptul de a-şi face case şi ogrăzi şi, pe baza acestei hotărâri (ei) pot să închidă cu garduri tot hotarul, pe dânşii "lăsându-i să zboare ca păsările prin văzduh".

În tacrirul (memoriul) înaintat Curţii de Apel secţia a II-a, Matei Bălăceanu, altul decât cel din 1805, vechilul moşnenilor măţăuani, adaugă că în hotarul stroiesc nu se cuprinde funia Călărăşeasca. Această denumire a fost introdusă de Vişoi în acte pentru a "cutropi şi alte moşii, după uneltirile ce fac şi relele lor năravuri, au adăugat şi acest cuvânt". Atât hrisovul lui Constantin Brâncoveanu, cât şi cel de la Duca Vodă, ce se socotesc ca nişte "fântâni din care se împart izvoarele, adică cărţile de stăpânire", arată că Stroiasca se învecinează la miazăzi ou Dăneasca şi după cum arată cei 24 de boieri în 1667, "codrul" de pământ, numit Călărăşeasca, s-a stăpânit numai de moşnenii suslănişteni, care şi-au vândut părţile lor, petice-petice, în partea livezilor dinspre livada Călăraşilor, în sus, până la Ulm, sub Aniniş, iar de aici până în Poiana Bradului au cumpărat moşnenii măţăuani şi Vişoi tot funii-funii mai mici sau mai mari de la neamurile Suslăneştinilor. În partea izlazului şi în silişte stăpânirea este tot în petice, amestecată cu cea a Vişoilor.

Mai departe, numitul vechil arată că postelinicul Niţă Vişoiu a voit să cumpere (mituiască) pe prezidentul Tribunalului, ca să dea hotărârea în favoarea sa, dar că acesta, nu numai că l-a dat pe faţă înaintea norodului, dar l-a şi arestat 24 de ore pentru această tentativă. Mai relatează că şi pe dânsul a încercat să-l tragă de partea lor, numai ca să nu susţină pe Ţuncheşti şi să renunţe la proces. Le-a răspuns însă Vişoilor că dacă va renunţa la proces înseamnă că-şi va pierde şi moşia sa. Vişoii i-au oferit pentru partea sa de moşie şi a fraţilor săi 400 de lei. Dacă n-ar fi fost moşnean în acest hotar, pârâţii n-ar fi cumpărat, ba mai mult, întăresc Bălăcenilor şi Bălălăilor cu semnătura lor vânzările pe care le fac aceştia, ca nişte părtaşi la moşie, fără a le tăgădui această calitate. Cartea Vlădicăi Daniil, pe care Vişoii o tăinuiesc, cuprindea pe Matei pârcălabul, moşul Vişoilor, pe Constantin Mârzac, moşul Mârzacilor, pe Neacşu Florescu, moşul Ţuncheştilor, ca pe nişte părtaşi la stăpînirea acestui hotar.

La 19 octombrie 1854, Curtea de Apel secţia a II-a, neputând stabili familiile şi filiaţiile, numeşte un membru al său să meargă la faţa locului pentru a întocmi o spiţă de neamuri. Acesta constată că în Măţău sunt 5 moşi: Lupescu, Călărăşescu, Ţuncheştii, ce le zic Floreşti, Bâtculeşti, ce le zic Niculeşti şi Sulescu din care se trag Durdunii şi că fiecare moş are, în parte, strămoşii săi. Curtea, luând în dezbatere procesul, confirmă hotărârea Tribunalului Muscel dată în favoarea Vişoilor, cu drept de apel către domn.

Conform acestei hotărâri, moşnenii Ţuncheşti, Bălăceni, Contori şi Greci urmau să-şi strice casele şi să le mute în hotarul Măţăului, unde îşi au locurile moşneneşti şi să renunţe la o seamă de căminuri şi grădini, moştenite de la moşii şi părinţii lor sau, în caz contrar, să plătească clacă Vişoilor. În vechile hotare ale Măţăului de Sus şi de Jos ei rămâneau moşneni cu vechime de sute de ani, iar pe locurile cumpărate cu zapise şi hrisoave şi unde stăpâniseră de-a valma cu Vişoii peste o sută şi ceva de ani erau declaraţi de Tribunal şi Curte clăcaşi ai Vişoilor, deşi, conform pravilei, încă în vigoare, stăpânirea în devălmăşie nu se cunoaşte cu rea-credinţă.

Pentru această nedreptate moşnenii măţăuani fac întâmpinare la Ministerul Justiţiei pe care o trimit, însoţită cu o copie după decizie şi de o taxă de 20 de galbeni, la 21 decembrie 1854, când au fost predate spre expediţie căpitanului de poştă Pavel Hristescu, din Câmpulung în termenul legal de "apelaţie". Dar numitul căpitan expediază coletul tocmai la 28 februarie 1855. Ca urmare acestui fapt, hotărârea Curţii nefiind atacată in termen, a rămas definitivă prin întărirea domnească. Cercetându-se cauzele întârzierii trimiterii "apelaţiei" la minister, s-a constatat că Niţă Niţă Vişoiu a oferit căpitanului Hristescu 20 de galbeni, făgăduindu-i şi 5 clăcaşi cu 10 pogoane de loc, ca să amâne trimiterea întâmpinării măţăuanilor în termen la Bucureşti, pentru ca sentinţa să rămână definitivă. Nu le-a mai rămas moşnenilor măţăuani decât să oprească executarea deciziei prin vreo piedică legală, întemeiată tocmai pe viclenia Vişoilor.

La 18 ianuraie 1857, ei se adresează prinţului Caimacam Alexandru Dimitrie Ghica cerând ca executarea deciziei nr. 55 a Curţii de Apel să se urmeze după anaforaua veliţilor boieri din 1805 prin care îşi justifică moşnenii Vişoi pretenţia şi care, deşi este dată numai pe numele lui Bucur Vişoiu şi Matei Bălăceanu şi obţinută tot prin viclenie, totuşi le atribuie Vişoilor numai o funie din Stroiasca, iar nu tot hotarul suslănesc, cum l-au "ocolit" cu hotarnicul lor, neţinând seamă că sunt "mai multe neamuri de oameni" cu cumpărători vechi pe care, acum, Vişoii vor să le răpească, "să-i lase săraci cu totul".

Departamentul Dreptăţii, căruia i s-a trimis spre rezolvare cererea măţăuanilor, pune următoarea rezoluţie: "Să se arate reclamanţilor că nu li se poate îndestula cererea, fiindcă asupra pricinii de care este vorba aici, mijloceşte hotărârea Curţii Apelative, întărită de domn care, după art. 324 din Regulamentul Organic, nu mai poate fi pipăită sub nici un cuvânt".

În urma stăruinţei Vişoilor, judecătoria trece la aducerea la îndeplinire a numitei decizii. De rândul acesta, moşnenii măţăuani, alţii decât reclamanţii de până acum sau urmaşi ai acestora, care nu luaseră parte la judecată, dar care aveau proprietăţi în Stroiasca, fac la 1858 o nouă întâmpinare la domnie pe motivul că li se ia din stăpânire o sumă de pogoane, fără ca ei să figureze în numita hotărâre sau, dacă nu renunţă la ele, să plătească drepturile proprietariceşti Vişoilor.

Această întâmpinare este semnată de: Stancu Neagoe Grecu din Valea Rumâneştilor, Dobra. soţia lui Din Gh. Grecu din Bădeni-Pământeni şi Grigore Ion Hecnea, iar din Măţău de Nicolae B. Bălăşoiu, Nicolae Stancu Manole, Niţă Din Manole, Ghiţă Şucu, în calitate de vechil al lui Din Nică Brian din Bucureşti, precum şi de Matei Din Şucu, Ţunchescu din satul Fundata, ţinutul Transilvaniei. La aceeaşi dată, Ghiţă Şucu şi Spirea Şucu -— moşneni Ţuncheşti — fac o nouă contestaţie către domn prin care cer ca, la aducerea la îndeplinire a sentinţei, să se ţină seamă de căminul pentru care s-au judecat în 1823 cu Bucur Vişoiu şi Marina Vişoaica când, prin hotărâre isprăvnicească, fuseseră obligaţi să plătească clacă, precum şi faptul că, părinţii lor nevoind să o plătească, au lăsat acel cămin slobod, mutându-şi casele pe moşia lor, pe care o stăpânesc de sute de ani şi pentru care cămin voiau Vişoii să-i facă clăcaşi.

În urma acestor contestaţii, Tribunalul Muscel deleagă pe D. Negulici ca, împreună cu inginerul T. Rădulescu, angajat de Vişoiu, să precizeze care este hotarul stroiesc, călărăşesc şi suslănesc, ce întindere au aceste funii ce urmau a fi stăpânite de Vişoi şi care împiedicau executarea deciziei nr. 55. Cerându-se Vişoilor să arate de unde până unde merge fiecare funie, ei au răspuns că tot acel pământ se numeşte stroiesc, călărăşesc şi suslănesc, că lăţimea lui este din hotarul Cacaleţilor până în hotarul Măţăului de Jos, iar lungimea din livezile Tiniile Dracului, Fundul Stroieştilor şi Mărăcine până în Poiana Bradului, în hotarul Poenarilor şi al Măţăului de Sus. Moşnenii măţăuani răspunseră că întinderea acestui pământ este cea arătată de Vişoi, dar numirea este numai de Stroiasca. Anaforaua din 1805 vorbeşte de o funie din Stroiasca, începând din livada Călăraşilor în sus până în Poiana Bradului, iar lungul ei este pe lângă funia Cacaleţilor, precum şi de moşia Călărăşeasca şi Suslăneasca, dar pentru acestea nu se dă nici o "cătăţime" a lor. De asemenea, şi de alte patru livezi : Tiniile Dracului, Ţarina Mărăcinului, Piscul Şesului şi livada de la Piscul Nucului.

Hrisovul din 1698 al Vişoilor vorbeşte de o funie de moşie şi partea lui Neacşu din Suslăneşti, care funie începe din livada Călăraşilor în sus, merge prin vârful Aninişului cu pădure până în Poiana Bradului.

Judecătorul Negulici, cerând să i se arate pe faţa pământului întinderea locurilor şi a funiilor, de care vorbesc anaforaua şi hrisovul de mai sus, a constatat că livada Tiniile Dracului, stăpânită de Vişoi, se învecinează spre miazăzi cu Cacaleţii, către Argeşel cu livada Călăraşilor, stăpânită de moşnenii măţăuani şi schitul Mărculeşti, lângă aceasta este livada Fundul Stroieştilor, iar spre miazănoapte, livada Ţarina Mărăcinului până în hotarul Măţăului de Jos, stăpânită tot de Vişoi. Toate trei formează lăţimea codrului stroiesc în partea dinspre Argeşel şi care merge de-a lungul funiei Cacaleţilor până în Poiana Bradului.

De asemenea, s-a văzut că şi cea de a doua funie, de care vorbeşte hrisovul din 1698, începe tot din livada Călăraşilor în sus, prin vârful Aninişului cu pădure până în Poiana Bradului. Dar la nici una din ele nu se vede că se învecinează cu Măţăul şi nici nu se indică vreun semn din care să se constate că lăţimea lor ar fi până în hotarul Măţăului, cuprinzând toată lăţimea hotarului stroiesc. Din hrisov rezultă doar că cele două funii au un capăt în livada Călăraşilor şi că deci ele nu pot avea o lăţime mai mare decât a acestei livezi. Acţiunea măţăuanilor împotriva Vişoilor urmăreşte să demonstreze că, prin decizia Curţii de Apel, se dă dreptul acestora din urmă să stăpânească cele trei funii pe cât se va dovedi întinderea şi lăţimea lor, conform anaforalei din 1805. Fiindcă nici cartea de judecată, din 1733, a vornicului Merişanu, nici cea din 1743 a armaşului Brezoianu nu dau explicaţii asupra dimensiunilor funiei, părerea sa este că toate acestea împiedică aducerea la îndeplinire a deciziei nr. 55.

Curtea, după citirea raportului lui D. Negulici, constatând că nu se poate face o "izbrănire" (stingere) a acestui proces decât printr-o altă cercetare la faţa locului, pentru care delegă un membru al său, Scarlat Emanoil, care, în prezenţa părţilor prigonitoare şi cu hotarnicul ce-şi vor lua, să constate unde se găsesc aceste "trupuri" de moşie — stroiesc, călărăşesc şi suslănesc — din care se cuvine Vişoilor câte o funie — şi ce anume întindere de pământ urmează a se da acestora în cele trei funii, precum şi dacă urmaşii lui Matei pârcălabul au avut proprietăţi măsurate în funii în aceste trupuri şi care este stăpânirea actuală a prigonitorilor. Cercetarea a avut loc începând cu iulie 1860.

Cerându-se moşnenilor Vişoi să aducă martori, ei au răspuns că, având documente autentice, nu mai socotesc de trebuinţă a aduce martori. Nici moşnenii măţăuani n-au venit cu martori, dar au indicat trei oameni care ar fi putut să depună mărturie: Ion Borogan din Măţăul de Sus, de 88 de ani, Matei Vlăjoagă, tot de acolo, de aproximativ 70 de ani şi Stoica Negură din Suslăneşti, cam de aceeaşi vârstă. Prigonitorii fiind întrebaţi dacă fac contestaţie împotriva acestora, răspunseră că nu fac, nefiind interesaţi de vreuna din părţi. După ce au primit cartea de blestem, martorii au arătat că:

1. Lăţimea acestor trei funii "stă din capul Strâmbului până în piatra de la Băşicuri, iar lungimea începe din muschia Strâmbului şi din piatra de la Băşicuri până în hotarul Poenarilor; lungul Călărăşascăi din muchia Cacaleţilor până în moşia postelnicului Ion Simon /Jumărăscu/ din Suslăneşti, lungimea Suslăneascăi din Ţarina Mărăcinului şi din prunii lui Niţă Vişoiu până în malul Dâmboviţei, cu desluşirea însă că stăpânirile moşnenilor suslănişteni merg din Ţarina Mărăcinului până în muchea Bădenilor.

2. Funia ştiu că, din vechime, era de 10 stânjeni.

3. Urmaşii lui Matei pârcălabul au avut stăpâniri înfundate în aceste trupuri de moşie sau prin înfundături, iar nu cu numire de funii.

4. Stăpânirea de astăzi a moşnenilor Vişoi în cele trei trupuri de moşie — spun martori — este din fundul Stroiascăi până în livada măţăuanilor şi până în Valea lui Mârzac, iar măţăuanilor din Oprea Vişoiu în sus până în Ţarină. Din aceste două stăpâniri a Vişoilor şi a măţăuanilor au stăpânire înfundate şi unii şi alţii, până în hotarul Poenarilor".

Curtea considerând că, prin aducerea la îndeplinire a definitivei hotărâri, nu se pot da Vişoilor din "trupul" Stroiasca decât 10 stânjeni pe lângă funia Cacaleţilor, din livada Călărăşilor până în hotarul Poenarilor şi hotărăşte "ca aceştia să ia in a lor stăpânire funia din Stroiasca în poziţia topografică arătată de martori, păzindu-se întocmai, în celelalte puncte, dispoziţiile hotărârii definitive pe cât priveşte partea lor din Stroiasca".

Aici se opreşte informaţia istorică privind trecutul satului Măţău. Ieşirea moşnenilor din indiviziune prin hotărniciile întocmite în primii ani din a doua jumătate a secolului trecut, marchează încetarea stăpânirii pământurilor în devălmăşie. Viaţa în obşte ia sfârşit, fiecare om cunoscând-şi acum peticul său de pământ, moştenire de la moşul comun şi de care poate dispune după voie. Cuceririle în proprietatea obştească prin defrişarea de pădure sau desţelenire de pământuri virgine ia, de asemenea, sfârşit. Numai izlazul şi pădurea de pe el rămâneau proprietate comună ale cărei venituri se împărţeau după drepturile (dramurile) cuvenite fiecărui moş, în raport cu numărul descendenţilor.

Am văzut cum documentele atestă Măţăului de Jos şi Măţăului de Sus o vechime apropiată de cea a întemeierii principatului Ţării Româneşti, şi că locuitorii din Măţăul de Jos primiseră din partea voievozilor scutiri de dări către Vistierie cu obligaţia expresă de a îngriji şi a hrăni pe "mişeii" din Câmpulung, puşi sub ocrotirea domnească. Majoritatea documentelor arată că această "milă" au avut-o din "Descălicătoarea ţării", iar satului Măţăul de Jos, din această cauză, i s-a mai spus şi "Măţăul de Milă".

Am căutat, pe cât ne-a fost cu putinţă, să corectăm interpretarea eronată dată documentelor de către unii autori, care au afirmat că Radu Basarab a întemeiat la Măţăul de Jos, lângă Câmpulung, un ospiciu, înzestrându-l cu acea moşie şi scutindu-i pe bolnavi (guşaţi, ologi şi calici) de obligaţiile către Vistieria domnească.

Important de reţinut din cuprinsul hrisovului de la Radu Mihnea, din anul 1621, este citatul în care se arată că Vlad Ţepeş întăreşte stăpânirea supuşilor săi: Bucur, Radu şi Milea peste jumătate din satul Măţăul de Jos, cumpărată de la Halea, drept răsplată pentru "slujba ce i-au slujit". Este, totdeodată, cea mai veche menţiune scrisă atestând existenţa satului Măţău pe la mijlocul secolului al XV-lea, precum şi faptul că trei locuitori ai săi au făcut parte din oastea voievodului, fapt pentru care acesta le dă hrisovul de stăpânire de mai sus. Purtarea de grijă faţă de supuşii săi se manifestă şi după "mişelirea" acestora şi internarea lor în leprozeria de la Câmpulung, făcându-le o moară pe Râul Târgului, din venitul căreia să se hrănească, ca şi din venitul părţilor de moşie de la Măţăul de Jos, cât vor trăi, obligând pe consătenii lor a le purta de grijă tot timpul, scutindu-i de dările către Vistierie.

Un alt fapt demn de a fi semnalat în hrisovul lui Radu Mihnea este acela că, la începutul secolului al XVII-lea, în ospiciul de leproşi din Câmpulung se aflau şi femei, Rada şi Alba, "mişalele", care, prin zapisul ce dau către Radu, Dobrotă, Oprea, Neguţ şi Vlad, strănepoţii lui Bucur, Radu şi Milea, afirmă că hrisovul lui Vlad Voievod a fost furat de Măndus turcul şi că Măţăul de Jos a fost, totdeauna, "pe mila domnească". Tot în baza acestui hrisov de la Vlad Ţepeş, care pomeneşte de satul Măţăul de Jos, putem dovedi că şi "roirea" lui ca şi a Măţăului de Sus din satul Suslăneşti avusese deja loc, deoarece, în timpul domniei acestui voievod, Măţăul de Jos exista ca formaţiune socială de sine stătătoare, iar unii dintre locuitorii săi slujiseră în oastea acestuia.

Exploatarea feudală se face simţită şi la Măţău, către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Am văzut cum un Badea din Măţăul de Jos se vinde rumân lui Radu Robu din Suslăneşti, în vremea lui Petru Cercel, dar după câtăva vreme numitul Badea plăteşte "găleata" stăpânului şi devine liber, neapucându-l nici "legătura lui Mihai Voievod". Ceva mai mult, feciorii săi, Lupu şi Stan, reuşesc să răscumpere delniţă tatălui lor cu 2000 de aspri de la Cungre şi Ionaşco, feciorii lui Radu Robu. Alte delniţe de moşie din Măţăul de Jos, cu stăpânii lor, încap pe mâna altor feudali: Vintilă din Săteni, Paraschiva postelnic din Boleasa, apoi, de la aceştia, trec în stăpânirea lui Neacşu pârcălabul din Câmpulung, la 1614 iunie 22. Printre rumânii intraţi în stăpânirea numitului pârcălab a fost şi Dragomir Bâtcă, care, abia în timpul domniei lui Matei Basarab, reuşeşte să-şi răscumpere, mai întâi libertatea şi apoi moşia, devenind din nou om liber, iar moşia integrându-se în hotarul satului, în stăpânirea lui Neacşu pârcălabul şi a fiilor săi, Voinea şi Stanciu, rămânând doar 7 delniţe.

Ceata Mojeştilor, cu ajutorul a două acte (din 1601 şi 1704) se pretindea descendentă din Lunea Mojescu, arogându-şi dreptul de a stăpâni o delniţă de moşie în hotarul Măţăului. După îndelungi judecăţi cu moşnenii măţăuani, ei recunosc în cele din urmă că cele două acte, pe care îşi întemeiau pretenţiile, sunt false. Delniţă pretinsă de Vlăjogi s-a dovedit a fi la Malul de Răsună, dată lor de către moşnenii Ţuncheşti în 1713 pentru delniţă ce li s-a ales de cei 24 hotărnici şi pentru care avuseseră multe gâlcevi. Însă această delniţă fusese vândută de multă vreme la diverşi orăşeni din Câmpulung. În cele din urmă, numiţii au recunoscut că sunt clăcaşi ai moşnenilor măţăuani după înscrisul dat de părinţii lor în 1823, întărit, ulterior, prin hotăriri judecătoreşti, adăugând însă că n-au plătit dijmă măţăuanilor niciodată.

Urmărind succesiunea documentelor care au stat la baza acestui capitol, putem remarca modul cum s-a făcut, în timp, expansiunea teritorială a locuitorilor din cele două Măţăuri, în partea ce mai rămăsese moşnenilor din Suslăneşti, la apus de apa Argeşelului. Atât vânzările, cât şi cumpărările se făceau "locureşte", indicându-se, uneori, vecinătăţile, cu menţionarea şi a unei toponimii, cunoscută de toţi: la Ulm, la Băşicuri, Ţarina Mărăcinului, Poiana Bradului ori Aniniş etc. Cele mai multe cumpărări de moşii de la "neamurile Suslăneştilor" le fac cei cinci fii ai lui Lupu din Măţăul de Jos, Stancu, Ene, Voicu, Şerb şi Neagoe.

Neavând urmaşi, acesta din urmă vinde fratelui său Ene toată partea sa de moşie. Ene a avut numai pe Matei pârcălabul. Afară de faptul că moştenise de la tatăl său o avere apreciabilă în Măţău şi Stroiasca (cum şi cele 15 pogoane de vie în dealul Piteştilor), el continuă să sporească această avere prin alte cumpărări. Către sfârşitul vieţii, el devenise un mare latifundiar, căruia calitatea de pârcălab, în adunarea de biruri, îi dădea posibilitatea să cumpere "părţile dajnicilor" satului. Hrisovul din 1698 al lui Constantin Brâncoveanu, dat lui Ene şi fratelui său Neagoe, marchează, pentru satul Măţău, începutul unei diferenţieri sociale, bazată pe diferenţierea de avere, care se continuă prin Vişoi, până la naţionalizarea pământurilor chiabureşti de către regimul de democraţie populară şi darea lor în folosinţa celor ce le munceau de veacuri.

Am arătat, de asemenea, frământările prin care au trecut unii moşneni măţăuani în lupta lor împotriva Vişoilor pentru păstrarea şi apărarea peticelor lor de moşie de cotropirea samavolnică a acestora din urmă, proces care scoate în evidenţă lupta de clasă dintre ţărănimea săracă sau cu puţin pământ, împotriva chiaburimii, care căuta s-o lipsească şi de puţina avere moştenită din moşi-strămoşi şi care a folosit toate mijloacele pentru a-şi ajunge scopul, cum a fost, bunăoară, mituirea judecătorilor şi a căpitanului de poştă din Câmpulung, sau cumpărarea apărătorilor moşnenilor. Pe de altă parte, tărăgănarea proceselor cu anii, numeroasele cercetări la faţa locului, deplasările la instanţele de la Bucureşti au sărăcit şi mai mult pe moşnenii măţăuani "stigându-i cu cheltuielile", iar judecătorii, la rândul lor, n-au luat în consideraţie zapisele şi hrisoavele prezentate de moşneni în sprijinul cauzei lor, trecându-le sub tăcere.

În ce priveşte funia Suslăneasca, martorii n-au putut determina poziţia ei, afirmând doar că ea s-ar întinde dincolo de Argeşel, spre răsărit, până în hotarul Bădenilor, în timp ce funia Stroiasca se prelungeşte şi peste apa Argeşelului, tot până în hotarul Bădenilor. Denumirea de "Suslăneasca" credem că au dat-o măţăuanii funiei Stroiasca. După trecerea ei în stăpânirea Măţăuanilor, aceştia au păstrat şi numele vechi de Stroiasca, trecut în acte, dar şi pe cel de Suslăneasca dat de ei, adică două denumiri pentru acelaşi teritoriu. De altfel, nici un document nu arată ca cineva să fi vândut sau să fi cumpărat vreun loc sau moşie în funia Suslăneasca, ci toate vorbesc numai de funia Stroiasca sau Călărăşeasca, funii care constituiau unităţi aparte, ca şi Fundul Stroieştilor, Ţarina Mărăcinului, Piscul Şesului, cu hotare precise.

Pagina Anterioară