Campulung Muscel's own encyclopedia

Portul popular în localitatea Mioarele:

Din timpurile cele mai vechi, îmbrăcămintea măţăuanilor au constituit-o, la bărbaţi, cioarecii de dimie albă şi cămaşa cu mâneci largi de bumbac înălbit sau din in ori din cânepă prelucrată în casă. Cămaşa era strânsă la mijloc cu un chimir de piele cu diverse motive colorate sau imprimate, cumpărat din oraş, de la negustorii veniţi de prin părţile Sibiului sau Braşovului, iar pentru femei ia şi fota, lucrate în casă. Ca încălţăminte, atât bărbaţii cât şi femeile au purtat opinci de piele. Cei care aveau oi, cât de puţine, purtau opinci ciobăneşti de talpă, lucrate într-un anumit mod şi legate cu curele. În opinci, bărbaţii purtau obiele de dimie albă, din cioareci vechi, iar vara din pânză albă, care le acopereau numai talpa piciorului până la gleznă, peste care se lăsau cioarecii. Numai bătrânii purtau obielele peste cioareci. Fefeile, pe lingă opinci, iarna, mai purtau scarpeţi cu talpa din cârpe, cu faţa de dimie neagră sau roşie, cu bombeuri de catifea neagră ori roşie, încheiaţi cu nasturi sau băieri. În picioare purtau ciorapi albi sau seini lucraţi într-un cârlig. Vara ele nu poartă nici ciorapi nici obiele. În vremuri de lipsă acută, cum au fost cele două răboaie, au purtat şi bărbaţii scarpeţi, tălpuiţi cu cauciuc, sau încălţăminte din cauciuc uzat. Niciodată însă nu s-a văzut un măţăuan — cu excepţia copiilor până la 13—14 ani, vara — umblând desculţ pe uliţele satului.

Cămaşa albă de bumbac s-a purtat şi se poartă pe deasupra cioarecilor întinsă în faţă şi încreţită la spate. Cămăşile sunt de două categorii: de purtare, la muncă şi pe acasă şi de sărbătoare sau petrecere. Cele dintâi sunt simple, albe, fără râuri, la bărbaţii trecuţi de jumătatea vârstei, la cei tineri cu râuri simple, mărunţele. Cele de sărbătoare sunt tot din pânză ţesută în casă, dar au marginile portocalii-gălbui ori albastre, înălbite şi râurile cusute cu mătase policromă şi cu fir metalic la mâneci, poalele şi deschizătura gâtului. Pe guler se coase cu mătase albă un model de un deget. Cămaşa se încheie la gât cu băieri albe, cele de sărbătoare au băieri cu ciucuri. Marginile de la poale şi mâneci, ca şi cele de la deschizătura gâtului, erau tivite cu bumbăcel alb, iar foile cămăşii erau prinse una de alta cu "cheiţă" croşetată. De obicei, în ultima vreme, pe sub o astfel de cămaşă se pune o altă cămaşă cu mâneci strimte, de oraş, pentru protejarea cămăşii bune.

Până la primul război mondial nu se pomenea de cămaşă de noapte. Şi după această dată încă mult timp. Bătrânii au purtat şi poartă încă, numai cămăşi albe, fără nici o podoabă. Cămăşile bune după ce se învecheau, treceau la purtatul zilnic şi la lucru. Ciobanii, la lucru şi la sărbători, purtau cămăşi "mocăneşti", de pânză albă cu o cruce cusută în spate şi alta în faţă din arnici negru, deasupra taliei. Poalele, mânecile, şi deschizătura de la gât erau tivite cu arnici negru şi cu bumbăcel alb pe porţiuni de 1,5—2 cm. Băierile de la gât erau bicolore, negru şi alb, iar la vârf atârnau ciucuri la fel.

În portul ciobănesc se vede o puternică influenţă a portului din satele de dincolo de Carpaţi, cu care a existat o permanentă legătură din cele mai vechi timpuri.

În Măţău, cioarecii erau confecţionaţi din dimie de lână albă, de calitate mai bună — ţigaie — cu clini între picioare şi numai până la genunchi. Învăţătorii, nu toţi, erau singurii care purtau pantaloni de "şai" (ştofă fină albă) cu manşete.

Tineretul de azi, în zilele de lucru şi chiar în cele de sărbătoare ori petreceri, poartă haine şi pantaloni de postav negru sau de culori mai închise şi cămăşi cumpărate de gata. Alegerea costumului lasă încă de dorit.

Este foarte adevărat însă că straiele orăşeneşti sunt acum mai ieftine şi mai practice pentru lucrul în fabrică, sau pe şantiere şi că femeia este eliberată de o mare parte din îndatoririle ce-i reveneau pentru confecţionarea costumului popular.

Astfel, frumosul port bărbătesc cedează locul, încetul cu încetul, produselor industriale de fabrică. Se văd tot mai rar flăcăi, în zile de sărbătoare, la muncă sau pe la petreceri ori nunţi îmbrăcaţi cu cămăşi albe, cu margini colorate, cu râuri cât o jumătate de palmă, cusute de fetele din sat şi cu cioarecii strimţi pe picior. Opincile au dispărut de aproape un sfert de veac, dar bocancii şi pantofii, cu talpă sintetică ori din piele, se găsesc la cooperativele din sat sau la magazinele din Câmpulung.


Port popular din Muscel si Matau

Port din Măţău înainte de 1900

În zilele de sărbătoare sau la oraş, tineretul poartă, astăzi, pălării, de fetru, rezervate, altădată, numai învăţătorilor, preoţilor ori funcţionarilor comunali. La lucru se poartă pălării mici de pâslă, negre, cu margini înguste, cu panglică de catifea neagră, mocăneşti. Bărbaţii maturi şi bătrânii poartă încă pălării de pâslă, negre, cu panglică de catifea, dar cu marginile mai late (5—6 cm), întoarse în sus, iar în faţă lăsate în jos.

Iarna, în general, toţi bărbaţii, de la mic la mare, poartă căciuli negre de miel, cu fundul ţuguiat pentru cei tineri şi rotund la bătrîni. Înainte de primul război mondial, căciula cu fundul ascuţit era purtată de tinerii plecaţi pe la şcoli superioare, restul bărbaţilor purtând căciulă cu fundul rotund.

În timp de iarnă şi pe vreme răcoroasă, bărbaţii purtau peste cămăşi pieptare de miel, până la curea, înflorate şi cu două buzunare în faţă, lucrate de comandă — "pe vorbă" — la meşterii cojocari din oraş sau din altă parte, ori cumpărate de gata. Alţii, mai tineri, purtau lăibăruţe — ilicuri — de dimie neagră ori de postav, cumpărate din oraş, cu gulere de catifea neagră, strânse la gât, cu trei buzunare în afară şi altul în interior pentru "portofel". Vara este singura haină ce se poartă peste cămaşă. Haina pentru timpul rece, la ambele sexe este mânecarul lucrat la fabrică cu material propriu, de culoare gri, maro, alb sau negru, apoi zeghioiul — minteanul — de dimie neagră lucrată în casă şi bătută la piuă în oraş sau la Stoeneşti. Astăzi, bărbaţii poartă mai mult "dulmane", un zeghioi mai lung, până aproape de genunchi, cu guler de miel negru şi căptuşit, pe dedesubt, cu piei de mdel tăbăcite. Acest gen de haină a apărut în costumul măţăunilor după cel de al doilea război mondial.

Înainte şi după primul război mondial se purtau, iarna, cojoace albe din piele de oaie, lungi până sub genunchi, cu lâna pe dinăuntru, argăsite şi cusute la cojocari, tivite în faţă, la poale şi la mâneci, cu blăniţă de miel, albă sau neagră, încadrată cu un rând de flori în diferite culori (negru, verde, roşu, albastru etc), ce alcătuiau o reuşită îmbinare artistică. Câteodată, această podoabă suplimentară lipsea la cojoacele de purtare zilnică. La gât cojocul se încheia cu două băieri din piele împletită, terminate cu ciucuri coloraţi de mătase. Cojocul constituia îmbrăcămintea preferată a bătrânilor satului pe vreme rece, iar prezenţa lui indica existenţa unui număr de oi în gospodărie.

Înainte de primul război mondial se purta sarica sau cerga, o haină lungă, cu mâneci nefolosibile, făcută din plocad lăţos de culoare seină, purtată mai mult de femei. A fost o haină apreciată la vremea ei, spun bătrânele satului. Tineretul, de la 22 ani în sus, purta cojocele lungi până aproape de genunchi, cu podoabe ca cele descrise mai sus.

O altă haină de piele de oaie, argăsită, era bituşca, ceva mai lungă decât cojocul, cu mâneci lungi nefolosibile, purtată, îndeosebi, de ciobani în timpul iernii, peste zeghioi. Pentru toamnă, iarnă şi primăvară Ciobanul are un cojoc lung cu lâna în afară şi fără mâneci, ca o pelerină, pe care o îmbracă peste zeghioi în timpul nopţii, când doarme la târlâ. În timpul zilei, când merge cu oile la păşune, poartă pe umeri, peste îăibăruţ, o păturică de lână în "lăcriţe" (carouri) albe şi negre, mocănească, cu care se apără de vreo ploaie întâmplătoare.

În chimir, se păstra un "portofel" mic de piele pentru bani, un amnar, cremene, iască, un cuţit în teacă de lemn şi un şervet din pânză, vărgat, puţin mai mare decât o batistă de azi. În afară de portofel, toate celelalte obiecte au trecut în domeniul amintirilor şi muzeelor. Azi, tineretul a început să poarte bete de lână sau bumbac în culori.

Gluga era până aproape de cel de al doilea răboi mondial un obiect nelipsit portului bărbătesc în zilele de lucru în afara gospodăriei; în ea săteanul îşi ducea mâncarea şi unele lucruri necesare muncii. Era nelipsită la mersul în oraş ca şi desagii la femeie, pentru transportul lucrurilor de vânzare şi al celor cumpărate. Ciobanii o purtau pe umeri în tot timpul zilei cu oile la păşune, căci gluga servea şi ca pelerină de ploaie. Ea era făcută din dimie albă, la un capăt marginea era îndoită şi cusută, iar celălalt capăt era lăsat liber. În această parte avea o vargă sau două de culoare neagră. La mijloc era prinsă cu o sfoară de lână, cu ajutorul căreia era susţinută pe umeri.

Port popular din Muscel si Matau

Port popular din Muscel si Matau

Port ciobănesc de la Măţău

Costumul măţăuancelor este cel specific muscelean cu toate atributele sale. El n-a suferit nici o influenţă din afară cum a fost cazul cu costumul bărbătesc, unde se constată o puternică înrâurire a portului ardelenesc din zona Făgăraşului în formatul mic al pălăriilor, la cămăşile cu cruce, la cioarecii cu clinii laterali, la chimirile înflorate şi la opincile ciobăneşti.

Spre deosebire de femeile din satele Rucăr, Dragoslavele şi Lereşti, măţăoancele poartă ii şi fote nu numai la sărbători sau petreceri, ci şi la treburile gospodăreşti, la munca câmpului, ori la păscutul vitelor.

Numai că, în astfel de cazuri, costumul de "purtare" este mai simplu, fără prea multe podoabe, faţă de cel de sărbătoare. Rochii poartă numai învăţătoarele, femeile şi fetele care lucrează în oraş. Costumul naţional îl folosesc numai la ocazii festive şi pe la nunţi. Fetele, în timpul şcolarizării, poartă uniforme.

Înainte de a trece la descrierea acestui gen de costum ne-am gândit să facem, mai întâi, o incursiune prin câteva foi vechi de zestre, spre a putea urmări, mai îndeaproape, evoluţia costumului şi transformările lui în timp.

1795 iulie 8. Matei Burtescu din Măţău, la căsătoria fiicei sale Stanca cu Tănase din Jugur îi dă ca zestre şi 6 ii, 4 peşchire, 2 mărămi cusute, 1 tivilichie cu sangeap, 1 rochie citarie, 1 brâu roşiatic, 1 masă pe masă, 1 zăvastă pă culme, 1 păreche dăsagi.

1848 nov. 8, Stancu Manole şi soţia sa Safta din Măţău dau ca zestre fiicei lor Ioana, ia căsătoria ei cu Moise Nicolae Cojanu din Suslăneşti, pe lângă pământ şi vite, următoarele articole de îmbrăcăminte: şapte ii cu mătase, două ştergare de borangic, una maramă bună, trei fote albastre de lână, o rochie bună de salamagea, o tivilichie de salamagea cu sengipi, o giubea de postav, un mânecar bun, una zeghie bună, un sac de lână, o pereche desagi, una ladă.

1852 oct. 26. Stanca, soţia lui Gh. Niţă Voicu Bălăceanu din mahalaua Malul, la căsătoria fiicei sale, Ilinca, cu Ion Stan Eălălău din Măţău îi dă: una zăvastă de lână, una scurteică de postav, o tiviliche, una rochie de salamagea, 3 peşchire bune şi două ştergare de in, trei ii şi două fote şi un brâu, una pereche de cizme şi un tron.

1864 dec. 29. Nicolae şi Gh. Niţă Popa, la căsătoria sorii lor Marina cu Constantin (Din) Popescu îi dau: una zeghe cu găitan de 12 coţi, una scurteică de postav d-ăle bune, una tivilichie de salamagea, un mânecar d-lăle bune, una rochie de lustrin, cinci fote, patru albastre şi una neagră, două brâne de lână roşietice, zece ii, şapte cu mătase şi trei cu arnici, şapte ştergare, patru de borangic şi trei de purtare, un pieptar de cojoc, un tistimel, o păreche cizme, o ladă.

1876 ian. 15. Safta Nicolae Niţă Neagoe, căsătorindu-şi fiica, Safta, cu Apostu Apostu Durdun, îi dă: una sarcină de lână = 56,50 lei, o scurteică de postav şi o lăibăruţă = 46,50 lei, opt ii şi patru fote = 97 lei, una maramă de borangic şi şase ştergare de borangic şi de bumbac = 40 lei, două brâne şi două şervete de pus în cui = 10 lei, o pereche cizme, una pereche botini şi una ladă bună = 21 lei.

1876 ian. 26. Ioana lui Iosif Din Stan din Coceneşti la măritişul fiicei sale Paraschiva cu Niţă Nicolae St. Manole, îi dă ca îmbrăcăminte: una sarică = 52 lei, o bundă nouă şi o murea de postav = 62 lei, opt ii şi cinci fote = 110 lei, şase ştergare, patru de borangic şi două de bumbac, una zeghe bună şi două brâne roşetice = 18 lei, una pereche cizme şi una pereche botine = 16 lei, o ladă ferecată.

1896 iulie 5. Niţă Moldoveanu din Suslăneşti constituie zestre fiicei, sale Maria, la căsătoria ei cu Paraschiv Eăjan din Rucăr, două plocade şi o procoviţă — 60 lei, una bundă şi un mintean de ştofă == 80 lei, una lăibărică = 20 lei, 12 ii şi patru mărămi şi două ştergare = 180 lei, 8 fote şi 2 brîne = 80 lei, una pereche ghete şi una pereche bete = 12 lei.

1905 aprilie 5. Bucur Pantiiimon Vişoiu constituie dotă fiicei sale, Elisabeta, la căsătoria ei cu Dumitru Gh. Popescu din Jugur, următoarele : o salbă de gât = 130 lei, o bundă cu vulpi = 70 lei, 2 lăibăruţe, un mintean de zeghe şi un lăibăruţ de zeghe = 40 lei, 12 ii bune şi 6 fote bune = 120 lei, 4 mărămi de borangic = 50 lei, 2 brâne de lână = 4 lei, 2 perechi ghete = 20 lei.

1905 nov. 8. Ion Radu Mihăilă, căsătorindu-şi fata, Maria, cu Ion Gh. Matei din Măţău, îi dă : un cojoc mare din piei de miel, = 40 lei, un mintean de postav = 20 lei, un mintean de lână bun = 12 lei, 2 lăibăruţe de postav şi 2 pieptare = 50 lei, 2 brâne de lână roşii = 7 lei, 2 mărămi de borangic = 50 lei, 2 mărămi de mătăsică 8 lei, 2 perechi de ghete = 10 lei, bani numerar în care intră şi salba şi galbenii de la urechi = 1500 lei.

1919 dan. 18, Gh. N. D. Negoescu, la căsătoria fiicei sale, Ileana, cu Petre Mârzac, îi dă ca zezstre şi una salbă de galbeni = 200 lei, 10 ii, 10 fote, 2 mărămi bune == 300 lei, un mintean de zeghe şi unul de postav = 100 lei, 2 lăibăruţe de catifea şi 2 de lână = 60 lei, 2 brâne roşii, 3 perechi bete = 5 lei, 2 perechi ghete = 25 lei, 2 broboade de lâna = 45 lei, una trâmbă de pânză de 20 coturi = 20 lei.

În foile de zestre mai vechi, printre piesele de îmbrăcăminte, lucrate în casă, vedem că sunt trecute "adaosuri de târg": rochie şi tivilichie de salamagea cu sengipi, giubea, scurteică de postav, bundă de postav, murea, cizme sau ghete, astăzi dispărute din zestrea unei fete. Toate celelalte articole de îmbrăcăminte sunt lucrate în casă. Este de reţinut faptul că gospodinele din Măţău nu lucrează decât pentru casele lor, nu pentru comercializare.

Numai când o nevoie urgentă impunea procurarea unei sume de bani pentru cumpărarea unei vaci cu lapte, ori a vreunei bucăţi de pământ etc., care nu admitea amânare, gospodina vindea o fotă bună, o ie la fel, o pătură sau nu plocad şi foarte cu greu se despărţea de chilim.

Piesele principale care caracterizează portul femeilor sunt: iia, fota şi marama.

Pe cât de simplă şi sobră este cămaşa bărbătească, pe atât de împodobită şi înflorată este iia femeii. Ea se compune din trei părţi distincte: trupul, poalele şi nada. Iia de purtare nu are nadă. Materialul din care este confecţionată iia este pânza de casă înălbită — topită. La iile de sărbătoare mânecile sunt largi, se termină cu o brăţară (manşetă) şi se poartă sucite pe mâmti, în timp ce iile de purtare n-au brăţări, ci volănaşe.

Trupul se compune, la rândul său, din trei părţi: gulerul, ciupagul (pieptul) şi mânecile. Acestea din urmă excelează prin bogăţia ornamentaţiei care, împreună cu ciupagul, formează elementul primordial şi caracteristic portului femeilor din Muscel. Această ornamentaţie este realizată pe două tehnici: a "alesului" în război pentru iile fie purtare şi de muncă şi aceea a cusutului cu mâna pentru iile de sărbătoare sau petreceri. La acestea din urmă, motivele ornamentale sunt cusute cu arnici de culoare vişinie sau neagră, cu mătase sau "lânicuri", cu fire de aur sau argint. Nu lipsesc "fluturii" şi nici beteala.

Pe mânecă, ornamentele sunt redate de altiţă, încreţ şi râuri, în şiruri verticale pe toată lungimea, dispuse în câmpuri de forme geometrice. Pe pieptul iei se lucrează "ştuci" (pătrate sau dreptunchiuri în continuare), care se deosebesc de modelul de pe mâneci. La fel, pe spate, în părţile dinspre mâneci, se lucrează pe pânză câte un "rânduleţ" cusut în diferite "puncte", dar toate de aceeaşi culoare. Prinderea foilor între ele se face cu "cheiţă" în culoarea dominantă.

Port popular din Muscel si Matau

Bătrână în port de sărbătoare

Port popular din Muscel si Matau

"Lelica din Vâlcele"

Gura cămăşii se taie până la jumătatea pieptului şi este tivită cu "cheiţă". Adeseori, deschizătura cămăşii se face în partea dreaptă a pieptului, spre subsuoară. Întregul corp al cămăşii este format din trei foi de pânză, dintre care una în faţă şi alta în spate, iar a treia, tăiată în două, formează aitoaiele laterale. Mânecile sunt din câte o foaie. Toate aceste foi sunt strâns încreţite la gât şi prinse sub o bentiţă — brăţară — îngustă, montată pe trei rânduri de încreţ şi care se încheie, în faţă, cu băieri sau nasture. Poalele largi, ce leagă sau continuă trupul iei în jos până la nadă, sunt făcute din pânză înălbită sau din americă.

Nada iei, lată până la 15 cm, prezintă, de asemenea, motive ornamentale, în aceeaşi culoare cu mânecile şi pieptul, dar alese în război, şi depăşeşte lungimea fotei cu 8—10 cm, cât lăţimea râurilor.

Iile de purtare au, în loc de altiţe, numai râuri pe toată lungimea mânecii ca şi pe piept, în diferite culori (roşu, albastru marin, verde, portocaliu etc, ori combinate, fie alese, fie cusute cu mătase cu motive stilizate, inspirate din floră şi faună.

Iile fetelor sub 16 ani sunt aproape la fel cu iile de purtare ale celor peste această vârstă, cu râurile de la mâneci şi piept lucraţi în război cu arnici de culoare roşie sau albastră ori cu mătase. Se practică şi cusătura mai mult pentru practica şi şcoala fetelor. Iile de purtare n-au brăţări la mâneci.

Al doilea obiect, care redă specificul portului la Măţău, este fota de formă dreptunghiulară, într-o singură bucată, ţesută în război, în patru iţe, cu care fetele şi nevestele se "încing" strâns în jurul corpului, de la talie în jos. Materialele din care este confecţionată — urzeala şi bătătura — sunt din lână toarsă şi vopsită în casă.

Urzeala de bumbac, uneori şi bătătura, se întrebuinţează, mai ales, la fotele de sărbătoare. Culoarea preferată pentru acestea este roşul, albastru marin, galbenul, iar albul, pentru mirese. Fota se încinge peste brâul de lână roşu sau alb, care încinge talia de două ori şi ceva şi este strânsă cu betele. Brânele n-au nici o ornamentaţie, dar betele se bucură de o ornamentaţie policromă bogată. Înainte vreme, ele se lucrau în casă, în război, în patru sau două iţe, din lână aspră, toarsă şi vopsită. Azi, se găsesc din belşug la magazinele de confecţii din Câmpulung sau în piaţă, însă din bumbac colorat.

Culoarea fondului la fote variază în raport cu vârsta. Fetele până la 10—12 ani purtau fote de lână de culoare mai închisă, să reziste la joacă, cu vărguţe — dungi — în culori deschise. Pentru mers la şcoală ele aveau fote roşii cu dunguliţe albastre, galbene, portocalii, albe etc. din lână, de la această vârstă înainte, până pe la 15—16 ani, purtau mai tot timpul fote de culoare roşie cu vărgi mai late, până la 1 cm în diferite culori, port înlocuit astăzi de uniforma şcolară.

Între timp, mama se gândeşte că fata ei s-a făcut mare şi că trebuie scoasă la horă în curând. Are nevoie de o fotă — două "bune", cu fir. Trebuie găsit un "model" frumos. Materialul era pregătit din timp. Zile şi nopţi, la rând, se "alegea" în război o fotă de toată frumuseţea. Secretul nu trebuia divulgat nimănui. "Modelul" acoperea, afară de partea dreaptă, care se petrecea, în faţă, peste partea stingă, jumătate din spaţiul fotei, până jos, la poale. Pe partea din stânga, în locul modelului ales, se ţeseau o serie de vărgi subţiri şi late, viu colorate, ceva mai înguste decât modelul. În tot acest timp, fata "a ales", în război, alături de mamă. Apoi, această grijă a devenit preocupare de la un an la altul, până la măritat.

Pentru ca firul metalic să nu coclească prin atingere, modelul este acoperit cu bucăţi de pânză izolatoare. Fota de mireasă ca şi iia, pantofii şi ciorapii se fac numai din materiale de culoare albă. La fotă predomină firul metalic argintiu, răsucit în două sau trei fire, iar la iie mătasea, fluturaşii şi beteala sclipitoare, care, toate la un loc, împreună cu salba de galbeni, încheiau un cadru deosebit de frumos.

Pe partea din spate a fotei bune, cam la mijlocul spaţiului dintre model şi marginea de sus, tot din alesătură, se face aşa-numitul "şatrang" romburi şi unghiuri cu laturi de 3—4 cm) din fir şi lânică de aceeaşi culoare cu modelul.

Înainte de 1920, atât fetele, cât şi nevestele tinere purtau la gât "lese" de mărgele de diferite culori, lucrate de ele, prinse de o bentiţă de mătase neagră.

La fotele de purtare, până la vârstă de 40—45 ani, predomina culoarea roşie cu vărguţe de lână sau lânică în culori şi cu fir metalic. După această vârstă încep a-şi face apariţia fotele de lână numai de culoare neagră. Unele au pe partea dreaptă din faţă modele sobre bătrâneşti, iar pe poale o vargă din urzeală lată până la 10 cm de culoare roşietică. După 70 de ani, şi această vargă dispare.

Port popular din Muscel si Matau

Tineri logodiţi (1930)

De sărbători sau în zilele de horă, femeile tinere şi fetele se găteau cu ce aveau mai de valoare şi mai frumos. La gât îşi puneau salbele, iar la urechi cercei strălucitori.

Femeile tinere îşi completa găteala cu marama, dar numai cele măritate, începând din ziua nunţii. Marama se lucra în casă, dar numai de către unele femei, care îşi făcuseră o specialitate din această îndeletnicire. Fondul din urzeală şi bătătura era din borangic răsucit, de culoare sidefie sau de culoarea lămâii. Pe margini, pentru rezistenţă, se urzeau câteva fire de bumbăcel alb. Materialul pentru "ales" florile erau bumbăcelul şi mătasea albă, verde, albastră şi galbenă, plus firul de argint, care ocupa un loc destul de redus în compoziţia florilor sau a cadrelor geometrice.

Marama este pusă şi prinsă pe cap de o "legătoare" strânsă la spate, sub coade, peste bariş. "Legătoarea" este lucrată din catifea neagră, albastră sau roşie pe care se montează un model, în formă de reţea de mărgele mici rotunde şi tuburi de sticlă de diferite culori. Pe ea se fixează marama cu ajutorul acelor de gămălie. Tistimelele sau barişele de mătase, îndoite în diagonală pe două colţuri opuse, cu flori pe margini, sunt purtate numai de femeile măritate, înnodate în partea stingă a capului, deasupra urechii stingi.

Tistimelul se poartă în permanenţă şi în orice împrejurare. Înainte de primul război mondial, fetele purtau pe cap chiar şi la horă pălării de fetru cu margini mai late sau mocăneşti. Acestea din urmă erau purtate şi la muncă, în timpul zilei, peste tulpanul de mătase sau de bumbac de culoare albă, legat sub bărbie. Femeile mai în vârstă purtau ştergare albe de inişor, mătase sau bumbac, atât la muncă, cât şi cu vacile la păşune. Ştergarele se ţeseau în casă. Nu se trecea prin sat fără acest ştergar pe cap.

Femeile tinere şi fetele purtau părul împletit în două cozi pe spate, terminate şi strânse cu "ţopi" de culoare roşie uneori şi albastră. Femeile bătrâne poartă părul împletit într-o singură coadă, în funcţie de bogăţia părului. La muncă sau acasă, fetele poartă cozile înfăşurate pe cap.

În anotimpul rece, femeile poartă peste iie şi fotă un lăibăruţ de postav sau un pieptar de piele înflorat, cu lâna pe dinăuntru, ori un mânecar de lângă roşu, maroniu ori negru sau gri. Peste acestea se pune un mintean sau zeghioi.

Broboada de lână, croşetată în casă sau cea de fabrică, cumpărată din oraş, completează portul femeilor de la Măţău în sezonul rece. După 1950, începe să-şi facă loc hainele lungi de stofă sau blană şi genţile.



Sursa: Monografia comunei Mioarele - Ion I. Şucu, Ion N. Popescu, Petre I. Tomescu (Bucureşti 1974)


Pagina Anterioară