Campulung Muscel's own encyclopedia

Centrul unei mari formaţiuni geto-dacice

Herodot (484-425 î. Hr.) afirma: "Iată cum cred nemuritorii geţi: «ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zamolxis (...) când tună şi fulgeră trag cu săgeţi în sus, spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor.»"

Pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor sunt folosite vechile izvoare constând în fragmente de la Herodot şi Strabo, chiar dacă numele de geto-daci apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus, Pompeius.

Tot Herodot a spus: "Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc - fiind doar nu muritor - a fost rob al lui Samos şi anume Pithagoras, care era fiul lui Mnesarchos [...] a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii îl doreau mult jelindu-l ca pe un mort; în al patrulea an el a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui" (geto-dacii au trecut de la politeism la monoteism prin sublimarea cultului lui Zalmoxis - mare preot şi reformator religios care susţinea nemurirea sufletului - a fost adorat ca divinitate a pământului, fertilităţii şi împărăţiei morţilor şi identificat după unii istorici cu Gebeleizis).

Prezenţa acestui Zalmoxis ne determină să credem că exista o castă preoţească pentru a permite legătura cu divinitatea supremă. "La început el a fost ales Mare Preot al celui mai venerat zeu al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi, [...] până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon la fel ca al râului care curge pe lângă el".

Elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră impusă de marii reformatori Zalmoxis, Deceneu (mare preot şi vicerege dac, din timpul lui Burebista, care, potrivit lui Iordanes, a întreprins o mare reformă culturală şi religioasă, prin instituirea ierarhiei superioare formate din sacerdoţi şi preoţi geto-daci, fiind până la urmă zeificat) şi Comosicus ("după ce Deceneu a murit, dacii l-au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus, deoarece nici acesta nu era mai prejos în iscusinţă. El era socotit, datorită priceperii sale şi rege pentru dânşii şi mare preot şi judeca poporul ca judecător suprem").

Burebista, de asemenea a fost o minte luminată, bun organizator, dârz şi îndrăzneţ, autoritar şi cu o intuiţie ascuţită, care era descris de Strabo ca stăpânind arta de a conduce şi a ridica poporul "prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci".

Toate aceste prevederi morale vor fi creat aici o atmosferă de pietate şi de spiritualitate pe care le-au găsit misionarii creştini folosindu-le pentru răspândirea Evangheliei. Religia generată de cultul zamolxian poartă amprenta unui precreştinism, fapt confirmat şi de asemănarea practicanţilor cultului lui Zamolxe cu esenienii.

Iosif Flavius făcea comparaţia între esenieni şi popoarele sacre ale dacilor, aşa-numiţii "plestoi" lăudându-i pentru sobrietatea şi simţul lor de dreptate au existat forme de "monahism geto-dac" înglobând pe cei numiţi "kapnobatai" şi "kristoi" - forme pregătitoare pentru preoţie.

Se ştie că la dacii de pe aceste meleaguri se găseau preoţi "care prin felul lor de viaţă, prin moravurile lor austere, prin hrana lor ..., constituiau de fapt un adevărat ordin călugăresc. Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne şi nici un fel de vietate, ci numai lapte brânză şi miere. Duceau o viaţă de asceţi; poporul le acorda un mare respect şi îi numea prea cuvioşi şi călători prin nori."

Poseidoniu afirmă că se fereau, din cucernicie, a mânca vietăţi - se hrănesc însă, cu miere, lapte sau brânză ducând un trai liniştit pentru care au fost numiţi "theosebi" sau "capnobaţi", alţii îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se "ctişti" - ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri.

Filosofi antici ce au scris despre poporal geto-dac.

În "Dicţionarul de mitologie" Victor Kernbach susţine că I. Nicolae Densusianu şi II. Romulus Vulcănescu numesc pe marele Zalmoxis - Zeul Moş. Moşul din tradiţiile populare româneşti fiind atât imaginea zeului dac cât şi a marelui lor preot.

Una dintre cele trei peşteri ale Cetăţuiei poartă chiar numele de "Peştera Moşului", iar pe peretele exterior al bisericii rupestre se disting destul de vizibil trăsăturile "Cavalerului Trac" săpate în piatră.

Cu prilejul unor săpături făcute în anii 1850, 1876, 1881, 1925, 1935, 1941, 1943, 1958 şi 1982 atât pe vârful muntelui cât şi la poalele acestuia s-a descoperit un important complex arheologic geto-dac datat din secolul V î. Hr. De la începutul celei de a doua epoci a fierului, caracterizată prin ceramica cenuşie. La poalele muntelui, pe platoul de pe malul stâng al Dâmboviţei au fost scoase la iveală rămăşiţele unei aşezări geto-dace înfloritoare - monede autohtone, greceşti, romane, amfore de fabricaţie locală, dar şi greceşti Conidos, Rhodos, Cos, unelte de fier, zale, scuturi, diverse obiecte de bronz (în zona Muscelului fiind cunoscute şi alte asemenea descoperiri , dar aşezarea care a dat cel mai mult material este aceea de la Cetatea Dâmboviţei, între satele Stoeneşti şi Cetăţeni, raionul Câmpulung Muscel.

Reprezentative pentru ceramică sunt vasele lucrate cu mâna şi la roată, dar mai ales cupele de tip megarian cu decor în relief, vase de provizii cu urme de seminţe, fragmente de amfore locale cu ştampile ampigrafe, două monede geto-dace de tip Vârteju şi Filip Arideul. S-au mai găsit, de altfel, unelte din fier: cleşte de fierărie, brăzdare şi cuţit de plug, nicovală - similare celor de la Grădiştea Muncelului.

Au fost descoperite de asemenea, morminte de incineraţie acoperite cu movile mici de pământ şi piatră ale unei căpetenii în cămaşă cu zale şi înhumări ale unor copii, probabile sacrificii; perle de sticlă, podoabe din metal. În anul 1960 s-au descoperit 127 dinari din care 117 din epoca republicană, cinci din timpul lui Augustus şi cinci imitaţii (cca. 145 - 8 î. Hr.).

Toate aceste descoperiri nu fac decât să confirme existenţa pe aceste locuri a unui important centru economic, politic şi social în lumea geto-dacă. De aici nu putea lipsi nici sacerdoţiul, astfel s-au descoperit alături de locuinţa turn din secolul II î. Hr. (cca. 87 î. Hr.) având temelie de piatră cu formă pătrată (9x9m şi grosimea 2m) şi trei bazine săpate în piatră pentru libaţii, chiar şi un sanctuar religios cu o stelă solară unde se celebrau sărbătorile solstiţiului (o uriaşă piatră cioplită ca un obelisc); lângă ea s-au găsit vetre de cult cu urme de libaţii, precum şi mormântul unui preot.

Cetăţuia era un important centru pentru relaţiile economice şi politice ale lumii geto-dace deoarece avea rolul de a dirija întreg volumul de schimburi dinspre Câmpia Dunării spre Transilvania şi invers. În locul numit "La Cetate" arheologii au identificat un fost centru religios, militar - politic şi economic al geto-dacilor ce exista aici încă din secolul al III î. Hr.

Cu toate că a fost construită înaintea Cetăţii Popeşti - cea care servea drept capitală a statului dac condusă de Burebista - a fost un "adevărat cuib de vulturi situat pe vârfurile Carpaţilor sudici" şi a dăinuit mai mult deoarece "răzbunarea lui Aelius Catus nu a reuşit să străpungă munţii".

Chiar dacă intenţiile au fost lăudabile Cetatea a fost distrusă de către Burebista în dorinţa sa de unificare şi centralizare statală a întregului popor geto-dac.

L. Chiţescu confirmă faptul că aici a fost centrul unei mari formaţiuni statale geto-dace; la poalele muntelui, pe platoul de pe malul stâng al Dâmboviţei au fost scoase la lumină rămăşiţele acestei înfloritoare aşezări (între Valea Chiliilor şi Valea lui Coman) de la poalele Cetăţii care a continuat să se dezvolte până la sfârşitul secolului I î. Hr. şi începuturile celui următor.

Unul dintre drumurile comerciale importante care lega Europa Apuseană şi Centrală de Peninsula Balcanică (Grecia - Marea Neagră), apoi Brăila, Gherghiţa, Târgovişte, Cetăţeni, Braşov trecea tocmai pe aici. Toate aceste drumuri străvechi cunoscute domnitorilor au avut o mare importanţă în istoria cultural religioasă a ţinuturilor româneşti.

Monedele, însemnele, amforele, diversele unelte descoperite indicau legăturile locuitorilor acestor ţinuturi cu aşezările de pe malul Mării Negre sau chiar cu altele foarte îndepărtate.

Cetăţile greceşti de la ţărmul Mării Negre şi Cetatea dacică de aici au avut strânse legături economice cu lumea elenistică în secolele I-III î. Hr. Neguţătorii greci aveau în vechime rolul deţinut de veneţieni în Evul Mediu deoarece treceau adesea în nordul Dunării mergând pe văile râurilor până în sudul Transilvaniei - aşa cum mărturie dau monedele greceşti din oraşul Histria.

Cercetările arheologice efectuate în zona Muscelului au interceptat emisiuni monetare străine venite aici din exterior, dar şi monede autohtone (aria oraşului Câmpulung şi la Lereşti) dovedind existenţa unor monetării în această zonă, precum şi folosirea scrierii geto-dace pe aceste monede autohtone. Pe terenul Cetăţuii din vârf s-a descoperit o monedă republicană romană arsă, emisă în anul 88 î. Hr. confirmându-se astfel pătrunderea culturii romane.

Rezervaţia arheologică de la Cetăţeni are nu mai puţin de 8 obiective arheologice de importanţă maximă pentru istoria naţională: fortificaţii, aşezări civile şi necropole din a doua epocă a fierului (epocă dacică) şi din evul mediu. Importanţa sitului a fost remarcată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-Iea, când Dimitrie Butculescu face aici primele investigaţii arheologice, în anii 1878 şi 1881. I-au urmat numeroşi, neobosiţi şi pasionaţi arheologi; D. V. Rosetti, D. Băjan, FI. Mîrtzu, L. Chiţescu, Sp. Cristocea, T. Mavrodin, A. Păunescu, V. Leahu, A. Sion, I. Nania, ultima săpătură desfăşurându-se în 1981. Timp de aproape trei secole - sfârşitul sec III a. Ch. - mijlocul sec. I p. Chr.- aşezarea geto-dacică de la Cetăţeni a cunoscut o deosebită înflorire.

Dezvoltarea remarcabilă şi prosperitatea acestei aşezări trebuie pusă în special pe seama controlului asupra rutei ce urma cursul apei Dâmboviţei. Continuând drumul de pe Valea Argeşului, cel de pe Dâmboviţa a jucat în cea de a doua epocă a fierului un rol deosebit, făcând legătura peste Carpaţi, între Muntenia şi Dacia intracarpatică, trecând prin Cetăţeni, prin pasul Bran spre Ţara Bârsei. Profitând din plin de acest avantaj, aşezarea geto-dacică de la Cetăţeni s-a constituit într-un antrepozit pentru mărfurile sudice care urmau să ia calea munţilor spre Transilvania, devenind un adevărat emporium.

Într-o măsură mai mare decât în aşezările autohtone geto-dacice contemporane, la Cetăţeni sunt prezente importurile, vădind legături în special cu lumea sudică, greco - macedoneană - Macedonia, Odessos, Rhodos, Knidos etc. - dar şi cu lumea celtică şi cea romană.

Relevantă, cu siguranţă, pentru prestigiul şi prosperitatea aristocraţiei geto-dace de la Cetăţeni este descoperirea în aşezare a câtorva piese de podoabă din aur. Acestea sunt deosebit de valoroase dacă avem în vedere penuria pieselor din acest metal preţios în complexele arheologice ale culturii geto-dacice clasice - obiecte de aur nu s-au descoperit decât în 13 puncte din Dacia sec. II a. Chr.- I p. Chr., iar dintre acestea doar patru sunt aşezări; Poiana, Popeşti, Pecica şi bineînţeles, Cetăţeni.

Senzaţionalul potenţial arheologic al zonei nu este nici pe departe valorificat în totalitate, eliberarea terenului de sarcină arheologică necesitând un program complex de cercetare, minuţios, îndelungat şi sistematic.

Arheologul Lucian Chiţescu confirmă faptul că în absenţa altor clădiri, în interiorul Cetăţii, peşterile naturale de pe acest munte au fost folosite de geto-daci ca locuinţe. Pe locul actual al Sfintei Mănăstiri se afla cea mai veche cetate fortificată cu ziduri de 2,5 m grosime şi o locuinţă în formă de, turn. Se pare că înflorirea acestei cetăţi geto-dacice şi ar fi dăinuit până la migraţiunea goţilor în secolul IV d. Hr.

Cetăţuia face parte din acea "Cale Lactee" de aşezări grupate în regiunea Carpaţilor care au păstrat mai bine ca oriunde marile comori ale românilor: unitatea, continuitatea, tradiţiile şi credinţa în Dumnezeu.

Unii istorici au vorbit chiar despre "miracolul românesc", într-atât i-a uimit destinul acestui popor, începând cu geneza sa, unitatea de limbă şi credinţă religioasă, apoi continuitatea sa pe acest pământ buciumat peste care au trecut atâtea valuri migratoare. Ei au demonstrat că legea dacilor era foarte apropiată, prin morala ei de creştinism uşurând introducerea noii învăţături. Pe bună dreptate constata istoricul Xenopol: "poate nicăieri în imperiul roman terenul pentru pătrunderea şi răspândirea creştinismului n-a fost mai favorabil ca în Dacia. Cele două dogme esenţiale ale creştinismului (viaţa viitoare şi nemurirea sufletului) existau deja ..., ceea ce a făcut ca trecerea la creştinism să se facă pe nesimţite şi cu toată uşurinţa."

Foarte bine observă Prof. psiholog G. Drăghicescu "Ideea de nemurire a sufletului a fost aşa de temeinică pentru mintea şi caracterul geto-dacilor încât mare parte din viaţa lor morală şi sufletească, moravurile, întorsătura spiritului lor, caracterul lor au decurs în mare parte din această concepţie". Lucrul acesta este foarte neobişnuit în lumea antică astfel: "credinţa în nemurirea sufletului este mai rară la popoarele antice, moartea fiind văzută ca o trecere "in corpore" în Hades, locul judecăţii ulterioare". Se poate afirma că religia geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândit în toată ţara.

Oamenii simpli aveau obiceiurile lor legate de calendarul agricol şi păstoresc , având anotimpuri, perioade de cultivare, influenţe ale fazelor lunii şi periodicitate în variaţia culturii, iar religia nu s-a înlocuit cu lupte, "temple dărâmate şi sfărâmare de idoli, pentru că poporul de la sate, păstrându-şi vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere între vechea şi noua credinţă; el s-a plecat în faţa soliei noi care se aducea şi a păşit în Biserică, adficând cu dânsul în faţa altarelor şi riturile sale preistorice".

Poporul român - popor romanic, aşa cum o dovedeşte şi limba, în toate elementele ei - este singurul din Europa de Est ce aparţine popoarelor latine. Terminologia creştină din limba romană, mai cu seamă aceea care exprima noţiunile fundamentale de credinţă, constituie, la rândul său, un indiciu ca strămoşilor noştri li va vestit Cuvântul Evangheliei şi în limba latină, pe care, ca populaţie romanizată, o înţelegeau.

Formarea sa este rezultatul simbiozei populaţiei autohtone Iraco-geto-dace cu cea romană şi a asimilării treptate a altor neamuri stabilite vremelnic pe întinsă vatră pe care el s-a plămădit. Redinţa geto-dacilor este o dovadă a rolului pe care o religie înaltă l-a avut în formarea, organizarea şi dezvoltarea statelor în Antichitate conferindu-le acestora autoritate spirituală. Aici, creştinismul a început să pătrundă încă din timpul apostolic, iar monahismul a fost modelul de vieţuire creştină care a atras pe cei mai râvnitori dintre credincioşi.



Text: Protosinghel Modest Marian Ghinea
Stareţ al Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă (Muscel)




Sursa: Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel - Argeş, Ed. Muscel 2000


Pagina Anterioară

TOP