Campulung Muscel's own encyclopedia

Originea vieţii mănăstireşti şi a monahismului românesc

În lumea veche monahismul a urmat dezvoltării superioare a creştinismului şi să datora dorinţei de desăvârşire a unor credincioşi care s-au retras "în pustiul" cel din afară stabilindu-se în locuri izolate unde trăiau în post şi rugăciune înaintând în virtute până la asemănarea cu Modelul divin după al Cărui chip au fost creaţi.

Chiar prima istorie a creştinismului "Faptele Apostolilor" relatează că Filip, unul dintre cei şapte diaconi avea patru fiice care trăiau în feciorie (Fapte XXI, 9). Pentru secolele următoare avem multe dovezi despre existenţa monahismului în lumea creştină la Sfântul Clement Romanul-ucenicul Sfântului Apostol Petru şi episcop al Romei (92 - 101) în cele două Epistole ale sale şi chiar de la Sfântul Policarp (70 - 156) ucenicul Sfântului Ioan Teologul şi Evanghelistul, episcop de Smirna, în a sa epistolă către Filipeni.

În următorul secol de creştinism Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful menţionează în Apologia sa că sunt "mulţi bărbaţi şi femei care au ajuns la vârsta de şaizeci şi şaptezeci de ani, care din fragedă vârstă trăiesc în continuă feciorie, fiind convinşi de sublimul învăţăturii lui Hristos".

Un alt apărător al creştinismului din acel secol Athenagora susţinea: "se află printre noi mulţi bărbaţi şi femei, care îmbătrânesc necăsătoriţi, în nădejdea de a trăi mai în strânsă unire cu Dumnezeu". Alte multe cuvinte de apreciere pentru viaţa de deplină trăire în singurătate şi nu numai au avut şi Tertulian, Origen, Sfantul Ciprian al Cartaginei, dar cel care a dat cea mai mare desăvârşire vieţii monahale a fost Sfântul Vasile cel Mare (330- 379), prin "Regulile" şi scrierile sale despre monahism.

Pentru teritoriul ţării noastre se crede, şi pe drept cuvânt, că a existat o viaţă înfloritoare încă din primul secol creştin datorită activităţii Sfântului Andrei, iar o organizare bisericească incipientă trebuie să fî existat odată cu constituirea primelor nuclee creştine pe teritoriul Daciei. Acest fenomen se înscrie în dezvoltarea firească a vieţii creştine, deoarece pătrunzând învăţătura lui Iisus Hristos la strămoşii noştri ea s-a manifestat sub toate formele spiritualităţii sale.

În Dobrogea - fosta Scytia Minor - Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit, în cea de a doua jumătate a secolului I d. H., de către Sfântul Apostol Andrei. După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (106 d. H.), numărul credincioşilor din nordul Dunării a început să crească, fie prin venirea aici a unor adepţi ai noii credinţe, plecaţi din mijlocul populaţiilor romanizate de la sud de Dunăre, fie prin cei sosiţi în aceste locuri odată cu coloniştii, armata, minerii şi negustorii, trimişi în noua sa provincie de Imperiul Roman. În marea lor majoritate, aceştia proveneau din provincii deja misionate de apostolii Domnului.

Pentru secolele al III lea şi al IV lea sunt mărturii potrivit cărora Biserica apare organizată având episcopi, mai ales în zona Dobrogei demonstrând că învăţătura creştină era adânc înrădăcinată pe teritoriile de formare a limbii şi poporului român existând episcopi, preoţi şi diaconi, dar mai ales martirii care prin jertfa lor şi-au scris numele în Cartea vieţii.

După retragerea, în anul 271 d. H., a administraţiei şi armatei romane din nordul Dunării, creştinii, ne-mai temându-se de autoritatea păgâna a Romei, care-i urmărea şi pedepsea pentru credinţa lor, s-au înmulţit şi au început să se organizeze bisericeşte.

Marele număr al martirilor daco-romani de la Dunărea de Jos din timpul persecuţiei împăratului Diocleţian (284-305), care au plătit cu viaţa mărturisirea credinţei în Hristos, probează răspândirea creştinismului, în acel timp, prin aceste părţi. Totodată, întăreşte convingerea că, în aceasta zonă, creştinismul era cu mult mai vechi, de vreme ce în timpul perioadei romane existau episcopi şi preoţi.

Creştinismul a luat avânt deosebit la strămoşii noştri, atât din sudul, cât şi din nordul Dunării, în timpul Păcii Constantine, care a urmat edictului de toleranţă religioasă de la Milan, din anul 313 d. Hr. Ca urmare, la Dunărea de Jos se întâlnesc funcţionând numeroase centre episcopale, unele desigur mult mai vechi. Printre acestea s-a aflat şi Episcopia Tomisului, înfiinţată - foarte probabil - în ultima parte a secolului al III-lea, cu autoritate canonică atât în dreapta, cât şi în stânga Dunării. Ridicată, în veacul al V-lea, la rangul de arhiepiscopie autocefală şi apoi de mitropolie, aceasta a avut independenţă canonică, în secolul următor, 14 scaune episcopale (după unii chiar 15 episcopate, dintre care, unele "funcţionau în cetăţile de pe malul drept al Dunării, iar aria lor misionară se întindea şi în Muntenia şi în Moldova").

După Edictul de la Milan (313) a luat naştere o instituţia specială a "horepiscopilor" adică episcopi "de sat" sau "de ţară", cu hirotonie de arhiereu, delegaţi să instaleze preoţi în eparhii, dar să hirotonească numai cu aprobarea episcopului titular. Aceştia sunt întâlniţi începând cu secolul III, iar după alţi istorici chiar II, până în secolele XI-XII, "deşi nu sunt mărturii literare despre lucrarea horepiscopilor în nordul Dunării, totuşi trebuie să admitem că unii din ei au activat şi aici, ca trimişi ai episcopilor" din scaunele episcopale sud dunărene.

Un timp au activat în Biserica primară şi aşa numiţii episcopi "periodeuţi" sau "periodevţi", numiţi exarhi, iar latineşte "visitatores" — stăteau în cetatea de scaun a episcopului eparhiot, dar se deplasau în eparhie când dispunea acesta, un fel de arhierei vicari, dar inferiori horepiscopilor.

Cunoaşterea altor nume de monahi cu rang de episcopi a fost posibilă datorită ereziilor şi implicit a sinoadelor ecumenice, a celui de la Sardica etc. Pentru secolele următoare ştim că Biserica daco-română a trecut prin mari frământări determinate de populaţiile migratoare, dar mai ales de ereziile vremii.

Pentru perioada secolului IV existenţa mănăstirilor este mărturisită de Sfântul Epifanie (315-403), în lucrarea sa "Contra ereziilor" unde foloseşte expresia "mănăstirea audierilor". Pentru locurile dobrogene cei mai cunoscuţi călugări cu viaţă îmbunătăţită şi vastă cultură teologică sunt Teotim I, Ioan Casian şi Dionisie Exiguul, care au ajuns renumiţi scriitori de limbă latină şi traducători din limba greacă, aşa numiţii "Călugări sciţi".

Dionisie Exiguul mărturisea despre patria sa: "Sciţia este îngrozitoare prin frig şi prin barbari, dar întotdeauna a ridicat oameni plini, de căldură şi minunaţi prin blândeţea ţinutei lor. Că este aşa eu o ştiu nu numai printr-o cunoaştere directă de la naşterea mea ..., ci şi printr-o experienţă, întrucât acolo, într-o comunitate terestră expusă (tuturor relelor), s-a produs renaşterea cu harul lui Dumnezeu, prin Botez, a unui număr de oameni dintre care unii sunt fericiţii Părinţi cu care această regiune se slăveşte ca de o fertilitate duhovnicească deosebită [...] oameni pe care am fost învrednicit să-i văd ducând o viaţă cerească, într-un trup fragil".

În acest duh de creştinească evlavie, având credinţă puternică, intensă trăire a Evangheliei, sub oblăduirea îngereştii vieţi monahale, în slujirea altor slujbe bisericeşti s-a format fiinţa neamului românesc creştin chiar de la rădăcinile sale. Astfel, năvălirile barbare din cei "aproape o mie de ani au întărit şi mai mult fiinţa neamului, grupat în jurul Bisericii [...] dacă în viaţa românilor ar fi lucrat numai legea morală naturală, fără puternica sevă creştină ar fi fost asimilaţi de năvălitori. Fiinţa creştină a neamului nu mai putea fi asimilată, întrucât se conturase şi se consolidase".

În secolul al VI-lea, împăratul Justinian (527-565) a readus stăpânirea bizantină în stânga Dunării, reunind acest teritoriu, şi bisericeşte, cu cel din dreapta fluviului, prin punerea sa sub autoritatea canonică a Arhiepiscopiei Justiniana Prima, pe care o înfiinţase în anul 535. Pentru anul 519 documentele menţionează un alt grup de călugări şi anume Ioan Maxenţiu, Leonţiu, Ioan Mauriciu, Petre diaconul, Ioan şi Ahile care în mod canonic aparţineau de Episcopul Paternus al Tomisului, fiind în jurul cetăţii Zaldapa, care atunci când pleacă la Constantinopol (pentru susţinerea formulei theopasite) erau deja monahi. Pentru secolele VII şi VIII nu sunt dovezi concludente în vederea susţinerii existenţei monahismului românesc (cu excepţia episcopului Ursus), dar începând cu secolul IX se intensifică ştirile despre organizarea vieţii bisericeşti, în care apar preoţi, egumeni, călugări şi episcopi.

Ajutată de astfel de împrejurări, creştinătatea nord-dunăreană a făcut progrese însemnate. Bazilici şi alte numeroase vestigii paleocreştine descoperite până acum pe aproape întreg cuprinsul ţării noastre confirmă acest lucru. Astfel viaţa creştină a continuat pe teritoriul locuit astăzi de români, fără întrerupere, după cum se constată dintr-o listă a eparhiilor răsăritene a Bisericii Ortodoxe, întocmită în secolul al IX lea, care menţionează "Eparhia Scytiei", cu sediul tot la Tomis.

În secolele XI-XII românii sub denumirea de "vlahi" au luat contact direct cu monahismul înfloritor din Muntele Athos, iar Mihai Sirianul, un cronicar din secolul al XII-lea, referindu-se la migraţia popoarelor turcice, scrie că grupul lor nordic, adică cumani (numiţi de el qumanaye) s-ar fi stabilit la fruntariile Imperiului Bizantin, "unde s-au alăturat poporului creştin găsit acolo". Un lucru este foarte sigur şi anume că poporul creştin menţionat nu putea fi decât cel român, deoarece în acea vreme ruşii nu erau creştinaţi, şi nici celelalte popoare migratoare care străbăteau aceste meleaguri.

Cronicarul Miliai Sirianul vorbeşte, de asemenea de români, populaţia veche, sedentară, urmaşă a daco-romanilor, care a preluat un puternic creştinism de rit răsăritean. De asemenea nu trebuie omis nici faptul că existau relaţii strânse (ce aveau vechi tradiţii) cu Bizanţul şi dincolo de fundamentele spirituale au la bază şi temelii legate de cauze economice şi politice. Toate aceste argumente încearcă a demonstra prezenţa creştinismului de rit răsăritean la locuitorii spaţiului carpatic, precum şi existenţa unui monahism ortodox.

Pentru secolul al XIII-lea reprezentativă este scrisoarea papei Grigorie IX (14 noiembrie 1234) adresată, din Perugia, principelui de coroană Bella, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei - viitorul rege Bela IV - o scrisoare de unde cităm următorul text: "După câte am auzit - scria papa - în Episcopia cumanilor se află nişte popoare care se numesc valahi (walati), care, deşi se socotesc creştini, totuşi având rituri şi obiceiuri diferite, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care este în fruntea diecezei de acolo, ci de la oarecare falşi (pseudo) episcopi, care ţin de ritul grecilor (ortodox). Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi teutoni (germani) şi alţi drept credincioşi, locuind printre ei, trec la credinţa lor, şi făcându-se una cu acei valahi primesc zisele taine (de la ei), nesocotindu-l pe acesta (episcopul cumanilor), spre marea indignare a credincioşilor şi spre nu mai puţină scădere a credinţei creştine". Se pare că aceşti cumani au fost o naţie de frunte a Europei secolului al XIII-lea, care însă a dispărut. Ea a lăsat în urmă numai câteva toponime, omonime şi disputa în jurul acestei episcopii misterioase: Milcovia. Ne limităm vi spunem că Milcovia a fost expresia nefirească a unei încercări politice fără nici un fundament spiritual.

Această scrisoare este importantă pentru că atestă existenţa unor episcopi ortodocşi în teritoriile extracarpatice - numiţi de papă "pseudoepiscopi", dar şi rezistenţa românilor ortodocşi în faţa acţiunii prozelitiste catolice, precum şi trecerea la credinţa ortodoxă a catolicilor saşi şi secui trecuţi peste Carpaţi. Un lucru este greu de precizat şi anume unde îşi aveau reşedinţa aceşti "pseudoepiscopi" români care purtau de grijă credincioşilor de neam cu ei ţinându-i strânşi în jurul Bisericii locale pentru a nu fi atraşi de catolicism. Se crede de către majoritatea istoricilor că ei se aflau pe lângă conducătorii formaţiunilor politice româneşti. Episcopii menţionaţi aici se pare că au avut sediul undeva în părţile Buzăului, după cum arată o veche tradiţie consemnată la sfârşitul secolului trecut de către Basil Iorgulescu.

Pentru Cetatea lui Negru Vodă unii istorici afirmă că "a fost reşedinţa voievodului Seneslau unde s-a descoperit un mare centru bisericesc; aici îşi vor fi avut reşedinţa unii dintre "episcopi schismatici", adică ortodocşi care provocau nemulţumiri regelui maghiar catolic. Urme asemănătoare, datând din secolul al XIII-lea s-au descoperit sub ruinele curţii domneşti şi sub biserica voievodală de la Curtea de Argeş, precum şi sub Biserica Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung".

Despre existenţa monahismului românesc din prima jumătate a secolului al XIV-lea avem ca mărturie documentară Actul sinodal al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, emis în anul 1359 cu ocazia înfiinţării Mitropoliei Ţării Româneşti; printre altele patriarhul prevede că, nu numai laicii şi clericii din această eparhie să asculte de Mitropolitul Iachint, ci şi ieromonahii (deci lachin venind în Ţara Românească a găsit aici monahi şi cel puţin o mănăstire unde a aşezat scaunul de Mitropolie a Ungrovlahiei).

Au existat în istorie anumite păreri greşite conform cărora abia în secolul XIV ar fi apărut monahismul pe teritoriul românesc. Astfel istoricul N. Dobrescu afirmă că: "în a doua jumătate a secolului al XIV-lea a fost introdus la noi de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-i luaseră şi ei de la bizantini, călugărismul, viaţa călugărească sau că "Nicodim este întemeietorul mănăstirii în Ţara Românească" sau că "cele dintâi schituri şi mănăstiri la noi s-au clădit târziu, în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa Athosului, însă nu direct ca la sârbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor". Acest Nicodim a fost cu siguranţă pentru secolul al XIV-lea reorganizatorul vieţii monahale, iar nu întemeietorul ei pe pământ românesc, iar tot acest subcapitol al prezentei lucrări a avut menirea de a aduce argumente în acest sens.

Astfel, istoricul român Răzvan Theodorescu afirmă: "existenţa unui monahism românesc în perioada anterioară celei de a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, cu unele ecouri ale vieţii călugăreşti în Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum cele de la Paroria şi Kelifarevo [...] poate fi bănuită cu temei, în unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire ni s-a păstrat, putând aduna laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte, în întinsele regiuni păduroase sau cele colinare, pe călugării care departe de oraşe [...] îşi vor fi organizat existenţa după canoanele cinului monahal ... înaintea primelor mănăstiri cunoscute documentar în Moldova şi Muntenia".

Astfel, începând cu secolul al XIV-lea, în Banat şi Transilvania, Ţara Românească şi Moldova apar brusc în documente multe mănăstiri şi schituri (200 în Ţara Românească, cam 250 în Moldova, peste 200 în Transilvania). Aceste vetre monahale de pe întinsul tuturor plaiurilor româneşti din bisericile modeste sau mai importante a pornit o însemnată misiune culturală în tot Evul Mediu.

În articolul citat Arhiereul Tit Simedrea menţionează o mulţime de schituri şi mănăstiri cercetate de istorici şi arheologi, descoperite prin cercetări şi săpături printre care enumeră şi Schitul Cetăţuia Negru Vodă afirmând: "această odrăslire nu este începutul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească, mijlocit de vecini sud-dunăreni, ci încununarea unei lungi nevoinţe de directă împământenire a izvodului de mănăstire bizantino-athonită - lucrare cu rădăcini înfipte adânc în trecutul veacului încă nelimpezit al Bisericii Române."

Toate aceste informaţii dovedesc că viaţa creştină a românilor a continuat să dăinuiască în bisericuţe de lemn sau schituri rupestre, unde slujeau preoţi autohtoni, îndrumaţi de episcopi sau horepiscopi, iar vetrele de sihăstrie au fost centre ale vieţii spirituale prin care se îngrijeau de viaţa morală, s-a afirmat şi consolidat conştiinţa de unitate naţională.



Text: Protosinghel Modest Marian Ghinea
Stareţ al Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă (Muscel)




Sursa: Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel - Argeş, Ed. Muscel 2000

Pagina Anterioară

TOP