Campulung Muscel's own encyclopedia

Istoria localităţii Boteni (Muscel)

Documente istorice nescrise

La Boteni, în patru puncte deosebite situate pe partea stângă a Argeşelului, pe două văi secundare, s-au descoperit întâmplător câteva toporaşe de piatră şlefuită din neoliticul târziu (1900-1700 i.e.n). Ciocanul-toporaş grano-dioritic, cu pigmenţi, având urme de perforare la partea de sus, este rupt în două, cam pe la mijloc, de unde se înmănuşează. Totuşi, valea apropiată şi izolarea punctului în care s-a găsit atestă urme de viaţă preistorică în zona de azi a comunei Boteni.

Toate aceste puncte unde s-au găsit aceste toporaşe sunt lăturalnice văii mai mari a Argeşelului, ceea ce ne îndeamnă să credem că mici cete răzleţe de oameni din epoca neolitica vor fi vieţuit prin aceste părţi, lucru de altfel de aşteptat din moment ce nu departe de Boteni, la Cetăţeni, alt sat din Muscel, s-a descoperit o întreagă aşezare aparţinând aceleiaşi epoci.

S-a spus că denumirile de locuri sunt ferestre prin care te poţi uita la mari depărtări. Se observă cum omul a căutat un punct de reper în spaţiul său limitat geografic, de care era legat prin interes: acel perpetuu raport dialectic dintre om şi natură.

Aşa cum am arătat, relieful satului Boteni este relativ variat. Aceasta se reflectă în toponimie destul de clar: suprafeţe netede – de fapt, terase ale Argeşelului -, acele campuseturi care atrag pe om prin posibilitaţile lor de trai şi de aşezare, ori acele ridicături uşoare, în pantă, ce pot fi folosite de om chiar ca aşezare, cum este Camsorul, formând chiar o parte importantă a satului, pe unde "frăţia Popeştilor" a găsit loc prielnic de locuire.

Cât priveşte Argeşelul, adică "Argeşul cel mic", de la extremitatea de nord-est a judeţului de astăzi, acesta formează axa naturală către care se înclină formele de relief ale întregului cuprins în care se găseşte satul. Este elementul dinamic; către el converg, în cea mai mare parte, formele de relief din care este alcătuit satul Boteni. Argeşelul oferă, în primul rând, drumul de acces; în realitate, Argeşelul nu este propriu-zis un râu (decât în cazul în care vine mare), ci o gârlă, care este ceva mai mare decât o vale sau vâlcea. Din punct de vedere etimologic, "Argeşelul" este o formă diminutivală de la Argeş. Avem de-a face, la origine, cu un radical arg, "alb", caracteristic regiunilor în care au trăit tracii sau neamurile tracice (frigieni, armeni), precum susţine Vasile Pârvan. Pentru N. Drăgan (1933), Argeşul muntean ar fi mai degrabă cuman decât peceneg, însemnând, la origine, aris, aryis, ridicătură, înălţime de teren, nume de apă şi lac.

Cu a doua categorie de denumiri de locuri intrăm şi mai adânc în viaţa satului. Acestea îl aduc pe om în prim plan. Să începem cu denumirea Boteni. Cine ar putea afirma, în stadiul cunoştinţelor noastre de azi, că primii locuitori din Boteni şi-au avut originea în Transilvania, că am fi în prezenţa unei descălecări? Afirmaţii conjencturale se pot face, dar afirmaţii susţinute documentar-ştiinţific, nu.

S-au mai făcut şi alte apropieri: între muntele Boteanu şi satul Boteni, unii crezând că satul şi-ar fi luat numele de la acel munte. Este cu mult mai probabil ca muntele respectiv să fi luat numele de la sat, de la locuitorii de aici ce stăpâneau acel munte, cum de altfel mai sunt de părere şi alti cercetători (S. Dragomir şi S. Belu, 1965).

Denumirea Boteni poate fi explicată şi pe alta cale. Într-adevăr, anterior întemeierii Principatelor Române işi prelungeşte în istorie genul de viaţă cunoscut sub denumirea de obşte ţărănească, gen de viaţă având ca legătura între semeni înrudirea strânsă de sânge, în frunte cu unul mai destoinic, ce imprimă celorlalţi ordinea, modul de conducere şi de trai, de la care întreaga grupare işi va trage mai târziu denumirea. În cazul nostru pare să fi fost un nume Botea sau Boteanu, iar oamenii grupării sale restrânse s-au numit Boteni, adică urmaşii lui. Acestia şi-au luat în stăpânire teritoriul de aşezare – se pare – pri roire, adică prin venirea din altă parte. Locul ales oferea într-un grad mai mare condiţii optime de existenţă: în primul rând, apa. Dar nu numai atât: terenul pe care s-au aşezat era adăpostit contra vântului.

Locul ales oferă apă trebuincioasă, sol fertil, adăpost, fundul depresiunii permite loc bun de aşezare a vetrei satului, care poate lua în stăpânire şi parte din versanţii mai accesibili locuirii, fie folosindu-se văile secundare ale Argeşelului, ca spre exemplu Valea Grecilor, Gogorasca, Mituleştilor (Baneasa), fie ridicându-se locuinţele de-a dreptul în pantă, acolo unde aceasta este mai domoală (Campsor, Vartop).

Hotarul satului se conturează pe măsura creşterii populaţiei, la început fiind cu totul restrânsă ca numar. Fiecare locuitor işi alătură suprafaţa de care are navoie, dar şi după puterile lor, a braţelor de muncă, în dauna locului nefolosit, în dauna pădurii. Este faza de stăpânire, cum se spune "locurească", când 20-30 de familii au început să facă “curături”, vitele să le deplaseze spre o suprafaţă de teren amenajată pentru acest scop.

Se desenează însă de pe acum (secolele al VI-lea – al VII-lea) locuri cultivate cu cereale: orz, ovăz, secară, mei şi chiar cu grâu, oricât s-ar crede că terenul nu ar fi prielnic acestuia din urmă.

Datorită creşterii vitelor, suprafeţele de teren din nord şi nord-estul satului sunt rezervate cu deosebire fâneţelor. De jur-împrejurul vetrei satului, în afară de "Muscel", se înfiripă locuri ocupate răzleţ cu pomi: meri, peri, pruni, cireşi, vişini.

Stăpânirea boierească pe mari suprafeţe, în sud şi sud-vest, este atestată documentar. Dar suntem tot în faza când locul stăpânit nu are atât un caracter individual, ci de participare la o muncă în devalmăşie, când conducerea obştei – “oamenii buni şi bătrâni” – hotărăşte în consens cu “principiile” de bază nescrise ale obştei, în virtutea unor norme respectate din generaţie în generaţie.

Suntem într-o vreme când atotstăpânitoare este cultura orală, când predominant rămâne “obiceiul din vechime”, când viaţa comunitaţilor nu se codifică în scris. Funcţionează, apoi, responsabilitatea colectivă (desugubina) pentru crime şi îndatoriri fiscale.

Se desfac prin delimitare între familii – spite de neam – părţi întregi din hotar, părţi egale, de unde şi “umblare pe bătrâni”, lucru ce conduce la păstrarea caracterului moşnenesc al satului până târziu. Ca o consecinţă, se delimitează în spaţiu, de acum şi mai ales până acum, părţile de moşie pe numărul tulpinilor, spiţelor de neam prin fâşii de teren, sfori, funii, ce merg din vatra satului spre est, până la creastă, adică până în hotarul cu satul vecin – în est cu Vălenii, în vest ci marile moşii boiereşti.

Astfel, observăm că dintre tulpinile de familii, cel puţin dintre cele de azi, se rânduiesc, spaţial, după cum urmează: începând de la sud spre nord (fâşiile de teren fiind orientate vest-est), frăţia Popeştilor (ce duce prin filiera genealogică-cronologică la o ascendenţă de popi). Urmează tulpina Bădeştilor (sau frăţia acestora), cu ascendenţă probabilă până la un preot Badea (1630). Atât familia sau tulpina Popeştilor, cât şi a Bădeştilor şi-au menţinut nu numai potenţialul biologic-economic cu destulă vigoare până în zilele noastre în acelaşi spaţiu, ci şi cel cultural.

Între celelalte frăţii (spiţe de neam) ar urma familia Chelceştilor, alcătuind, prin felul cum sunt localizate geografic locuinţele şi locurile de moştenire ale acestora, o pânză neîntreruptă din vatra satului şi până sus în Vârtop, până la hotarul despărţitor dintre comunele Boteni şi Văleni.

Pagina Anterioară

TOP