Campulung Muscel's own encyclopedia

CREAŢIA ARTISTICĂ

A. Arta populară

Expresia cea mai elocventă a artei populare lereştene, ca de altfel pe întregul teritoriu naţional, o constituie portul popular, această mirifică oază de istorie ce poartă în model, culori şi structură, o parte a existenţei noastre milenare.

a) Costumul popular

Costumul Popular din Leresti

Caracterul dominant al costumului popular femeiesc din Lereşti, ca de altfel din toată zona de nord a judeţului Argeş, este dat de linia structurală simplă, datorită fotei care înconjoară corpul de la talie în jos, aderând puternic pe solduri. Această simplitate este înnobilată de prezenţa altor piese de port tradiţional: cămaşa împodobită cu ornamente, în general de un contur mare, în culori sobre şi maramă, care dă o notă de distincţie întregului costum. În cele ce urmează vom trata în special costumul femeiesc, având o deosebită specificitate, mai ales în ceea ce priveşte iia.


Portul popular femeiesc închegat în condiţii social-economice specifice, are o notă puternic tradiţională. Elementele de port prezintă o bogată şi frumoasă compoziţie ornamentală. Nici una dintre piesele de port femeiesc nu este lăsată fără ornamente, executate în tehnici dintre cele mai variate, cu un simţ artistic desăvârşit, atât de caracteristic Lereştiului.

-Ia

Ia, cu culorile caracteristice de negru şi albastru (mai ales acesta din urmă), este cunoscută în terminologia zonei ca "ia de Lereşti", culoarea sa, "albastru de Lereşti", contribuind la faima costumului femeiesc lereştean. Făcută din pânză de casă, ţesută din două iţe, are de obicei două părţi: trupul şi poalele. Gura de la gâtul ei se obţine prin încreţirea foilor din care sunt formate pieptul, spatele şi "mânicile". Încreţiturile de la gura gâtului sunt acoperite în majoritatea cazurilor de un mic guler, dar se găsesc şi cămaşi fără guleraş.

După tehnica împodobirii, iile se împart în două categorii: brodate (cusute) şi alese în război. Ia de Lereşti se caracterizează printr-o cusătură bogată, poate chiar prea încărcată, realizată cu materiale obişnuite: lâna, arnica, mătase, un fir de argint şi un fir de aur, fluturi şi beteală. Motivele ornamentale folosite sunt destul de variate. Cel mai frecvent este cel denumit în mod curent "fuşti" sau "fuşte", "brăduleţi". Ele se aseamănă cu nişte încrustări în lemn, înşirate de o parte şi de alta a unei nervuri. Lucrate în negru, albastru şi în fir, motivele în "fuşti" constituie elemente ornamentale cu efect decorativ incontestabil. Un motiv ornamental tot atât de reuşit aflat pe iile lereştene este şi "ciarba". Acest ornament se compune dintr-o linie şerpuită, uşor arcuită la piept, altiţă şi lungul mânecii. Alte motive, ca "suveicuţa", cusută pe "rumânescuri" şi "pe fir" ori "şerpeasca", sunt destul de apreciate, ca, de altfel, şi "cârligele" şi "roţile".

Iia din Leresti MuscelIie din Leresti

În privinţa tehnicii cusăturilor, cel mai frecvent este punctul în cruce, cusătura cu fir, dar revine totuşi mai des aşa-zisul "punct bătrânesc", cu ajutorul căruia se realizează o broderie numită "în rumânescuri". În tehnica aceasta se foloseşte un fir gros, lăsat afânat, iar printr-o abilitate a cusăturii se obţine un câmp uniform de broderie în relief. Conturul propriu-zis al motivului ornamental, realizat printr-o astfel de tehnică, nu se poate distinge decât de aproape.

Gama ornamentală bogată, de o varietate destul de mare, indică simţul lereştencei nu numai în alegerea motivelor şi culorilor, dar şi în ceea ce priveşte compoziţia. Terminologia referitoare la părţile compnente ale cămaşii este următoarea: "ciupag" - partea care îmbracă corpul în partea superioară şi "poale" - de la brâu în jos.

Ia lereşteană, aşa cum am arătat mai sus, excelează prin bogăţia broderiei, excepţie făcând iile de mireasă, în întregime albe. Partea superioară a iiei se compune din "obinzică", "ciupag" şi "mânecă". Cea din urmă ce este compusă la rândul ei din "altiţă", "încreţituri", "râuri în şiruri verticale", pe lungimea mânecii şi "pumnaşi" care strâng mâneca în partea de jos (există şi o mânecă largă numită "fodor"). Rândurile de pe mâneca străbat "încreţul" făcând legătură directă cu altiţa, fapt care deosebeşte această iie, ca de altfel toate iile din Muscel, de restul ţării.

-Fota

Fota este o altă piesă componentă a portului popular femeiesc care contribuie în mare măsură la definirea portului lereştean. De formă dreptunghiulară, fota se poartă înfăşurată strâns în jurul şoldurilor. Fota se ţese, de obicei, din patru iţe. Dar se mai întâlneşte şi o fotă ţesută în două iţe, denumită "fotă scoarţă". Poartă această denumire pentru că se ţesea ca şi o şcoarţă (mai tare), dar ea era o fotă de purtare, care se îmbrăca de către lereştence în fiecare zi, ca veştmânt de lucru.

Fota de tip vechi este tesută în vărgi şi benzi la capete. Mai recent, ea prezintă motive ornamentale geometrice sau florale, executate în tehnica "alesăturilor" de mână, în culori în care s-a amestecat cu discreţie şi firul metalic argintiu şi auriu, până şi-a făcut loc cu desăvârşire.

Fota din Leresti MuscelFota din Leresti Muscel

-Betele

O completare a costumului femeiesc din Lereşti, o constituie "betele", având ornamentaţie geometrică cu "vărgi" sau "ochiuleţe", colorate şi bine combinate din punct de vedere cromatic.

-Marama

Marama este o ţesătură de borangic în două iţe, fiind una din piesele de podoabă ale costumului femeiesc de sărbătoare. De forma unui voal lung de până la 4 m, ea este fină, spumoasă, fiind împodobită cu ornamente din bumbac sau mătase, în alb, galben sau din fir de culoarea argintului sau a aurului. Ornamentele fine, presărate uniform pe întregul câmp, sau concentrate la capete, sunt distribuite într-o asociere şi un ritm care trădează un simţ decorativ şi un gust artistic remarcabil. Ornamentele pot fi geometrice sau florale, dispuse în câmpuri romboidale, încadrate cu dungi de dimensiuni reduse, la maramele din secolul trecut, şi de dimensiuni destul de mari, la cele de dată recentă.

Marama din Leresti MuscelLegatoarea

-Legătoarea

La costumul femeiesc lereştean nu se pune maramă dacă nu este însoţită de legatoare, aşezată pe cap, deasupra frunţii. Ea este formată dintr-o bucată de catifea neagră sau grena, pe care se cos în figuri geometrice sau florale mărgele, fluturi cu fir metalic argintiu sau auriu.

b) Jocuri populare

Jocurile populare din Lereşti se încadrează în folclorul specific muscelean.

Jocuri PopulareJocuri Populare

Repertoriul jocurilor populare lereştene este constituit din: "brâul", "hora", "romanu", "sârba" şi "ungureasca" ("de doi"). Înainte, în vremurile nu prea îndepărtate, duminica şi în sărbătorile religioase se făcea hora la cârciuma din sat. În joc se prindeau mai întâi băieţii şi apoi intrau şi fetele, fiecare lângă băiatul ce-i era drag. Ambiţia fiecărui băiat era "să facă el primul" şi cum toţi voiau la fel (să conducă jocul), ieşeau certurile fără de care o horă era de neconceput.

Fata care juca lângă băiatul ce conducea jocul, nu putea fi despărţită de acesta, jucând astfel toată seara. Atunci când lăutarul striga "al doilea rând" se intorcea jocul, astfel încât capul devenea coadă şi coada, capul de joc. În Lereşti nu au existat niciodată lăutari. Toţi lăutarii erau aduşi din aşezarea vecină Bughea de Sus şi cântau la vioară, cobză, ţambal şi clarinet.

-"Brâul" este un joc mixt, care se joacă în semicerc sau în cerc deschis, cu braţele pe umeri sau la brâu. Dintre variantele sale, cele mai des jucate au fost şi sunt:

-"brâul pe şase", la care paşii şi melodia se încadrează în faza muzicală de trei, şase, nouă sau douăsprezece măsuri;

-"brâul de opt", la care paşii şi melodia se încadrează în fraza muzicală de patru timpi. Din punct de vedere al figurilor el este mai simplu decât "brâul de şase".

-"Hora" este unul dintre cele mai populare jocuri din Lereşti, fiind jucat în toate momentele de sărbătoare din viaţa omului. Este un joc mixt, în frază muzicală de doi timpi, care se joacă în cerc, dansatorii ţinându-se de mâini.

-"Sârba" este un joc mixt jucat în semicerc, cu braţele pe umeri, în măsură de 2/4, într-un tempo "alert". Aşa cum se joacă în Lereşti, săltăreţ şi plimbată la început în fugă, iar după ce s-au prins fetele în joc, din ce în ce mai repede, revine alternând apoi cu perioade de "respiro", după care se intră în tempo-ul iniţial.

-"De doi" sau "Ungureasca" este un joc de perechi, caracteristic zonei de nord a judeţului Argeş. Se remarcă prin varietatea ţinutei şi schimbările în timpul jocului, prin învârtire, fără a se da drumul mâinilor. În zona Muscelului, deci şi în Lereşti, acest joc se caracterizează prin viteză, mişcari mărunte, vioaie şi dantelate. Linia mişcărilor este fină.

-"Romanu" este un dans mixt care se execută în horă obişnuită, în formaţie de cerc, spre dreapta şi spre stânga sau prin întoarcere la comanda strigată. Măsura în care se joacă este simplă, 2/4, iar tempo-ul repejor.

B. Pictura

Pictura in Lereşti este dominată de numele a trei artişti: Gheorghe Popescu, Ştefan Chioreanu ţi Gheorghe B. Negru (pictor naiv).

Gheorghe Popescu a trăit şi a creat la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. A zugrăvit biserica "Muceniţa Marina" din Câmpulung în 1897, biserica "Naşterea Maicii Domnului" din Valea Foii în 1902, "Sfinţii Voievozi" în 1908 şi "Sfânta Treime" din "Răceni Voineşti". Frate al poetului Jean de Lereşti, Gheorghe Popescu a fost căsătorit cu o armeancă, Sani, soră a arheologului Avachiam. A fost elev al pictorului Ioanid.

Gheorghe B. Negru se situează la polul opus în ceea ce priveşte destinaţia şi tematica picturii ca şi tehnica mănuirii penelului. El face parte din categoria pictorilor naivi ce-şi folosesc propriile resurse şi mai puţin calităţile dobândite prin cultură sau educaţie. Autenticitatea şi prospeţimea imaginaţiei, sinceritatea sentimentelor, plăcerea de a exprima cu mijloacele de care dispune în mod firesc, fără a căuta o tehnică perfectă sunt caracteristici ale stilului său.

descdesc

Gheorghe B. Negru a creat o gamă largă de tablouri: naturi moarte, scene de muncă, scene din viaţa socială, dar florile şi tablourile inspirate din ocupaţia de bază a lereştenilor – munca forestieră – sunt de referinţă. Să nu uităm că a petrecut 45 de ani în mijlocul pădurilor, la "ulucărit", "jilipuri", canale "de gros". Naivitatea şi sinceritatea picturii sale trădează sufletul cald al acestui om, născut şi crescut în Lereşti.

Cel mai reprezentativ nume al picturii lereştene a fost Ştefan Chioreanu, un cronicar cu penelul, al timpului său. Portretist si peisagist neîntrecut, înzestrat cu un deosebit talent, el a fost un colorist important al Muscelului, un harnic slujitor al picturii. Ştefan Chioreanu are un stil original şi clar. La portrete expresia chipului înfăţişează stările sufleteşti ale personajului. Pentru fiecare portret, pictorul lucrează în cadru adecvat, care scoate în evidenţa – aici fiind marele său merit – nu numai chipul, dar şi frumuseţea portului popular, iia şi fota, marama şi legătoarea, "macatele" şi "velinţele" cu minunata lor policromie.

Pictorul Ştefan Chioreanu s-a născut în vara istoricului an 1918, pe data de 5 iulie, în oraşul Cluj. A fost al patrulea din cei cinci copii ai Elisabetei şi ai lui Carol, oameni săraci, care datorită lipsurilor, pleacă la Bucureşti cu întreaga familie, în anul 1920. Aici, tânărul Ştefan urmează şcoala şi liceul "Mihai Viteazu". În timpul liber, desena planşe la desen şi biologie pentru colegii "de bani gata".

Stefan Chioreanu AutoportretS. Chioreanu Peisaj din Muscel

În anul 1936 îl cunoaşte pe Puiu Dogărăscu, care îl recomandă tatălui său, Ion Dogărăscu, vestitul pictor de biserici al acelor vremuri. Apreciindu-i talentul, acesta, îl ia ca ucenic. Aşa se face că în anul 1938 poposeşte în Lereşti pentru a picta, împreună cu Ion Dogărăscu şi Vasile Blendea, interiorul şi exteriorul bisericii "Înălţarea Domnului".

Aici şi acum o cunoaşte pe Maria Voican, viitoarea sa soţie, mutându-se definitiv în Lereşti, unde va trăi şi picta până în ziua când moartea îl va despărţi de cei şi cele ce i-au fost mai dragi pe lume: soţia, fiicele - în număr de cinci -, nepoţii, culorile şi şevaletul, penelul şi scăunelul.

Ca şi alţi artişti de valoare, creaţia lui Ştefan Chioreanu a fost desconsiderată înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, dovadă că imediat după acest eveniment, fiica cea mică, Gabriela, printr-un admirabil efort şi cu sprijinul unor personalităţi din conducerea Muzeului Naţional de Arte al României a deschis, în perioada 4-15 martie 1990, în sala Teatrului Foarte Mic din Bucureşti, prima expoziţie omagială a pictorului lereştean Ştefan Chioreanu, care, prin peisaje, portrete, naturi moarte şi icoane se înscrie în galeria reprezentanţilor de seamă ai picturii româneşti contemporane.

S. Chioreanu Peisaj din MuscelStefan Chioreanu Icoana

Nu este lipsit de înteres a se consemna câteva din impresiile publicului vizitator la sus numită expoziţie:
07.03.1990- "Un adevărat reprezentant al artei în toată înţelegerea reprezentării artistice în pictura. În sfârşit, după atâta timp, am văzut şi admirat tablouri pictate de un adevărat artist"…
08.03.1990- "Să nu privim precum asupra unor obiecte de inventar. Este trăirea – poate de o viaţă – pentru a ne-o lăsa vie".
09.03.1990- "…Cinste memoriei unui astfel de artist!"
12.03.1990- "O rază de pitoresc în mijlocul Bucureştilor sau o vacanţă în 30 de minute!"
13.03.1990- "Păcat că ai murit, pictore Chioreanu! Ai fost şi vei rămâne magnific!"
15.03.1990- "Va trăi mereu!"

Iată ce spune şi critica de specialitate în articolul "Pictura ca post-invitaţie" în cadrul rubricii "Arte frumoase" al cotidianului "România Muncitoare", sub semnatura Magdei Marincovici: "Pictura ca impregnată de linişte şi lumină, orânduită pe făgaşul dragostei faţă de văzute şi de nevăzute, a fost calea spre descoperirea treptată a omniprezenţei divine, atât în lăcaşurile de închinăciune, cât şi în oameni şi natură.

Aşa a zămislit Ştefan Chioreanu icoana, dar totodată peisaje din care nu lipsesc turlele bisericilor, încadrate într-un melancolic cadru autentic, vetre de trăire românească, portrete marcate de calmul izvorât din sfânta alianţă dintre “suflet şi Dumnezeu, şi flori, multe flori gingaşe şi pure".

C. Poezia şi teatrul

Jean de Leresty

Jean de Leresty (1858-1961), pe numele său adevărat Ion Popescu, fratele pictorului Gh. Popescu, un versificator care-şi petrecea verile în "satul lui îngrijit gospodăreşte", angajat zeci de ani la Teatrul Naţional din Bucureşti, a publicat două culegeri de versuri, care, după opinia unor critici literari "n-au rezistat nici criticii îngăduitoare".

Aceste culegeri sunt:

- "Cântecul gloriei", poem în versuri "închinat memoriei bravilor eroi care şi-au dat viaţa pentru ţară", editat la Bucureşti în 1921 şi scris "în Carpaţi" în 1918, din care reproduc câteva strofe:

"……………………………………..
Şi mă oprii ca steiu’n brazi
Unde plâng mame şi suspin…
Pe-ai lor viteji de ieri şi azi
Crescura sânge, flori şi pin.
Să plânga codrii mari de fag
Din răsărit pân’ la apus
Că tot ce-a fost ca floarea-n prag
S-au dus în foc şi s-au răpus!
………………………………………..
Să plângă pe morminte luna,
Să plângă soarele cu foc
Să plângă vântul şi furtuna
Să smulgă stâncile din loc.
Să plângă apele în fântână
Cum plânge viscolul pe-afară
Să piardă hoardele păgâne
Ce’ntins-au doliu peste ţară.
Să plângă florile-n câmpie
Şi trandafirii pe coline
Pe cei viteji ce zac sub glie
Şi dorul mamelor s’aline.
Căci ei şi-au dat şi trup şi viaţă
Pentru drapel şi datini sfinte;
Iar noi, în zori, cu mâini de gheaţă,
S-aprindem smirnă pe morminte.
Să piară demonii pieirii
Să-nălţăm la cer un cânt
Să vină îngerii gândirii
S’aducă pacea pe pământ".

-"Adâncul mă cheamă", volum de poezii, editat la Bucureşti în 1923, poezii scrise sub "imperiul pesimismului". Din acest volum reproducem poezia care dă şi titlul volumului:

"Adâncul mă cheama
Cu glas vibrator
Şi tare mi-e teamă
Că n’o să mai mor.
În suflet şi-n mine
De mult s-a ‘nnoptat
Chem moartea, nu vine…
Şi ea m-a uitat!
Adâncul mă cheamă
Cu glas vibrator
Şi tare mi-e teamă
Că n’o să mai mor".

Datorită nereuşitei sale într-ale poeziei, la care se adaugă ţinuta extravagantă şi apucături ridicole pentru sătenii acelor vremuri (scaldatul la râu în miezul iernii, găuritul pălăriei pentru "a avea aer"), cât şi a faptului de a fi avut foarte multe neveste (vara şi nevasta - cum se spunea), lereştenii l-au poreclit "poetul Ciuşcă!".

La mijlocul sec. al XIX-lea, la Piteşti este semnalat autorul de piese de teatru Ioan C. Lerescu. Acesta a scris:
-"Fantasma" sau "Greşit, dar bine nemeritat", comedie originală, într-un act, scrisă la Braşov în 1851 şi jucată la Piteşti, în stagiunea 1852-1853;
-în 1855 scrie vodevilul "Cum era acum 20 de ani" sau "Hoţii prinşi", ( "Furii prinşi", în original) şi traduce "Onoarea şi aurul" de Ronsard, comedie în 5 acte.

În cuvântul introductiv autorul scrie: "Conform drepturilor acordate prin Condica Creminală, nici o direcţiune de teatru nu are voie a reprezenta aceste două piese fără permisiunea mea. Contrafacerile vor fi pironite conform iarăşi acelor drepturi".
-în 24 august 1862 la teatrul din Piteşti este jucată comedia "După ploaie şi căciulă de oaie".

Pagina Anterioară

TOP