Campulung Muscel's own encyclopedia

Tipologia locuinţelor din Lereşti

Cel mai vechi tip de casă a fost cel cu o singură încăpere, folosită atât pentru locuit cât şi ca bucătărie. Din ea se ieşea într-o "prispă joasă" de unde, pe două sau trei trepte de scândură sau piatră de râu, se cobora în curte. Două ferestre mici încadrau uşa. Acoperişul era în patru ape triunghiulare ale căror unghiuri mici se întâlneau în vârful casei. Ca material pentru acoperiş se folosea "şiţa", iar ca material de construcţie, lemnul tencuit cu "chirpici". Astăzi în Lereşti nu mai există nici un exemplar de asemenea casă.

Tipul de casă tradiţional evoluează prin sporirea numărului de camere. Mai apare o încăpere cu destinaţie de dormitor în care se intră din bucătărie. În prispă se ieşea din bucătărie pe o singură uşa. În afara măririi spaţiului locuibil, casa capătă o nouă înfăţişare şi prin mărirea acoperşului, apărând o coamă paralelă cu faţada. Ca material de construcţie era folosit tot lemnul, pe care se puneau şipci acoperite cu chirpici, peste care se dădea o văruială albă. La acest tip de casă, ca şi la primul, fumul de la sobă era scos în podul casei, de unde ieşea afară prin "cucă" (deschizătura în acoperiş), sau pe la streşini, neexistând coş.

Cu timpul apare casă cu "etaj" sau "prispă înaltă". La "parter" se află pivniţa înconjurată de un zid gros. Spre faţă, o uşa închide intrarea. "Gârliciul" este închis de o altă uşa alcătuită din lemne incrucişate în care sunt lăsate spaţii pentru pătrunderea aerului şi a luminii. Una sau două ferestre înguste luminează pivniţa. O scară apărată de o uşă proprie duce la prispa etajului. Încăperile de locuit se află la "etaj". Cel mai simplu plan este alcătuit dintr-o "tindă" aşezată spre stânga şi dintr-o "casă" aşezată spre dreapta şi în acelasi timp spre răsărit. Intrarea se află în tinda, folosită ca odaie de trecere.

Un alt plan are la etaj două încăperi de locuit, fiecare cu uşă proprie ce dă în prispă. In cele mai dese cazuri "etajul" este alcătuit dintr-o "tindă" centrală şi două odăi laterale. "Tinda" centrală este o odaie de trecere şi are o singură uşa de acces spre prispă. Din ea se trece lateral în "odaia de locuit" şi în "odaia curată" sau "casa mare". La construcţiile ridicate până la începutul sec. XX, odaia de locuit este mai îngustă ca cea din dreapta. Ulterior, ambele devin egale şi dau naştere unui plan simetric. Intrarea în pod se face printr-un spaţiu lăsat liber în tavanul "prispei" sau "tindei". Parterul, în totalitatea sa, este pivniţă.

Modul de organizare a interiorului era cel obişnuit pentru casele ţărăneşti. Vatra ducea fumul până în pod, unde se răspândea liber, evacuându-se, aşa cum am arătat mai sus, pe la poalele acoperişului său prin "cucă". Întreaga construcţie era tencuită şi apoi zugrăvită în alb sau albastru deschis. Stâlpii etajului, din lemn, în puţine cazuri sunt ciopliţi la partea lor de sus în motive simple, geometrice. Alteori, stâlpii prispei sunt legaţi (uniţi) între ei prin arcade de paiantă.

Decor cu aplicaţii de tencuială se poate vedea la faţada caselor, la balustrade, pe arcadele de paiantă, pe lateral şi sub streşini. Diferitele motive (linii drepte, linii frânte, cercuri, rozete, flori, romburi) erau zugrăvite fie în aceeaşi culoare cu restul peretelui fie în culori diferite. Acoperişul este alcătuit tot din patru ape, cu două ape mai mari, situate spre faţă şi spatele casei şi cu alte două mici aşezate lateral. O coamă paralelă cu faţada are spre capetele ei bolţuri subţiri din lemn.

Răspândirea caselor cu două caturi începe la mijlocul sec. XIX.

Mai întâi dispare zidul dinspre faţada care mărgineşte "gârliciul". Gârliciul este înlocuit cu un spaţiu deschis (prispă joasă), fiind mărginit de o balustradă. O a doua încăpere mai mică decât pivniţa având intrarea separată, este folosită ca "vatră", pe care oamenii pregătesc mâncarea. În acest mod încăperea se transformă în bucătărie. Dar, prezenţa vetrei atrage după sine piese de mobilier; o masă, scaune, dulapioare şi un pat, încăperea devenind o adevarată odaie de locuit, unde se poate ajunge mai curând decât la odăile de locuit ale etajului, care rămân să fie folosite numai ocazional. Este de remarcat următorul aspect: pivniţa işi păstrează o intrare proprie şi nu comunică cu celelalte încăperi ale parterului.

Prin dispariţia zidului gros al parterului, aspectul clădirii se schimbă. Stâlpii subţiri de lemn aflaţi la parter sprijină prispa etajului şi se continuă prin stâlpii de lemn ai etajului. Materialul de construcţie, ce de obicei era de provenienţă lemnoasă, este înlocuit treptat cu cărămidă şi piatră. În acest caz, stâlpii de lemn ai etajului dispar, fiind înlocuiţi cu stâlpi sau coloane de cărămidă, unite prin semicercuri.

Acoperişul în patru ape rămâne acelaşi, învelit în continuare cu şindrilă. Acum începe să-şi facă apariţia şi acoperişul de ţiglă. Este de notat însă faptul că, spre deosebire de trecut, când scheletul acoperişului se sprijinea direct pe bârnele ocazionale ("cosorobi") care alcătuiau peretele casei, acum, peste plafonul încăperilor de la etaj se aşează o serie de mici stâlpi verticali, formând "războiul" care menţine scheletul acoperişului (tehnica "pe consoli"). In acest mod acoperişul este înălţat faţă de încăperi şi lumina poate pătrunde mai bine pe ferestre. Dimensiunile ferestrelor, mici în trecut, se măresc la casele noi. De asemenea, sobele sunt prevăzute cu coşuri de evacuare a fumului. Decorul în lemn este înlocuit prin folosirea pe scară mult mai largă a aplicaţiilor pe tencuiala, care uneori ocupă suprafeţe mari din pereţi, balustrade, chenarele ferestrelor, arcadele dintre stâlpii de cărămidă. Culorile zugrăvelilor sunt variate, predominând însa albul şi albastrul deschis. Decorul cu aplicaţii în tencuială este mai totdeauna altfel colorat decât restul peretelui.

Într-o ultimă perioadă se generalizează locuinţele de carămidă şi se răspândeşte acoperişul învelit cu ţiglă sau tablă zincată. Planul, ca şi folosinţa încăperilor menţine în linii mari elementele vechi, căpătând funcţii asemănătoare cu cele din oraş. Aspectul faţadelor se schimbă ca urmare a înlocuirii materialului de construcţie. Locuinţa tinde, în general, spre o alcătuire igienică, potrivită unei vieţi sănătoase. Dorinţa de a imita oraşul, ca şi tendinţă spre o viaţă mai bună, au constituit imbolduri permanente ale localnicilor, dar numai o necesitate puternică-l putea forţa să adopte planuri noi. Această necesitate se leagă de însăşi ocupaţia lor.

Harnic muncitor forestier, răspândit în toate colţurile ţării, înzestrat cu un rafinat simt al frumosului, orgolios, lereşteanul a ales în aceste locuri tipul de casă ce i-a plăcut cel mai mult. Tuturor zonelor ţării unde lucrează lereşteanul îi corespunde un tip de casă. Dar el a ştiut să aleagă, să discearnă, să-şi adapteze casa stilului tradiţional.

Aici locuitorii parcă s-ar lua la întrecere în privinţa caselor, dând astfel comunei aspectul unui orăşel clădit cu simţ artistic. Unul dintre aceste stiluri noi este cel cu două intrări: intrarea principală aşezată la faţada casei şi intrarea secundară din spatele casei.

Atât prin prima, cât şi prin a doua nu se intră direct în casă, ci se trece mai întâi într-o verandă, ale cărei arcade se sprijină în părţi pe zidul casei, iar la mijloc pe unul sau doi stâlpi frumos ornamentaţi.

Al doilea tip este "stilul vilă", cu aceleaşi caracteristici, dar prezentând o a treia verandă la faţadă, "veranda oarbă" sau "închisă", deoarece în ea nu se poate intra decât dintr-o încăpere. Aceste case au în comun următoarele: multitudinea camerelor, mari, spaţioase, puternic luminate prin ferestre cu 2-3 canate şi acoperişul cu ţiglă cu mai mult de patru ape, pe care apa curge, colţurile încadrate de chenare florale din "tencuială de pudră".

O nota caracteristică legată de modul de trai, specifică în arhitectura lereşteană, este aceea a construirii unor încăperi secundare, legate de corpul clădirii, dar de mare importanţă. De regulă ele nu sunt mai mult de trei, adică dormitor, bucătarie, cămară. Lereşteanul şi soţia locuiesc în aceste încăperi numite "casa mică", iar copii (dacă au) sau eventualii musafiri, locuiesc în "casa mare".

Nerezistând în faţa progresului, gardurile de uluci şi nuiele au dispărut de mult. Locul lor l-au luat gardurile de ciment, iar mai recent cele de fier, făcute de meşteri locali, cu pasiune şi gust artistic.

O parte integrantă a gospodăriei sunt “anexele”. Ele sunt compuse din: magazie pentru lemne ("şopru"), grajdul de vite, coteţul pentru păsări etc., toate ascunse vederii pentru a nu ştirbi din frumuseţea locuinţei şi curţii bine îngrijite.

Putem considera o caracteristică locală faptul că aproape toate casele sunt construite de meşteri locali. Nu putem trece peste acest capitol fără a-i numi pe cei care fără proiecte şi studii geologice, ci doar cu "nivela cu apă" şi "mistria", au ridicat şi ridică asemenea frumuseţi. Meşterul Nae Pană şi, mai recent, membrii ai familiei Brătulescu (Nelu, Pavel, Nicu, Gicu, Petre şi Stelică) au dat şi dau arhitecturii locale o notă specifică de durabilitate, confort şi frumuseţe. Pătrunzând mai mult în intimitatea muncii lor, vom putea distinge marea dragoste pentru meserie materializată prin notele specifice muncii lor, a artei lor de a mânui mistria pentru a crea frumosul.




Sursa: Istorie şi cultură în Lereşti - Muscel, Oană Ion, ed. Ars Docendi, Bucureşti 2007



Pagina Anterioară

TOP